Citate de André Gide

Dragostea este intalnirea dintre doi miopi pe care timpul ii va face prezbiti. © CCC

Ma gandesc la toate capcanele care ma asteapta si pe care incerc sa le evit. Iubirile de cateva zile care nu iti lasa apoi decat un gust amar si inima un pic mai franta. Pentru ca ai oferit prea mult, fara a calcula, fara a te proteja. Nu, mulțumesc, sfarsesti prin a te epuiza, prin a te leza. Sa nu cazi in facilitate. Trebuie sa stii sa rezisti. (Mama…) © CCC

E atat de penibil cand dragostea nu se sfarseste cu un accent frumos; cand capriciul sortii a plasat o nota stridenta inainte de incheierea unei simfonii, te incearca o senzatie amara in fata acestei disonante. Simti o depresiune subtila de ordin moral-artistic. Ti se pare ca intr-o opera de arta a intervenit mana unui nechemat. Destinul, in acest caz, are aparenta unui diletant brutal si nepriceput, a carui contributie a venit sa strice o superioara armonie de ansamblu.

Cine va voi sa cunoasca pe deplin vanitatea omului n-are decat sa priveasca cauzele si efectele dragostei.

Un bun profesor are aceasta grija statornica: ii invata pe discipoli sa se lipseasca de el. (Jurnal)

Vei ajunge sa gasesti ceea ce iubesti si acest lucru este valabil nu doar in privinta slujbei, ci si in privinta sufletului pereche. Munca va umple o mare parte din viata ta si singura modalitate de a fi cu adevarat multumit este sa faci ceea ce vrei si ceea ce crezi ca este munca frumoasa. Si singurul mod de a face asta este sa iubesti ceea ce faci. Daca inca nu ai gasit-o, cauta in continuare si nu te resemna. Inima te va atentiona cand o vei gasi.

O, castă Sappho cu ghirlande de violete-n păr, O, fecioară cu zâmbet dulce! Aș vrea să-ți spun ce este în inima mea, Dar nu-ndrăznesc căci nu vreau să te amăgesc. (Pentru Sappho) (traducere CCC - Copyright © 2021)

O iubire pe care eşti nevoit să o păzeşti nu reprezintă nimic.

Nu există nici o țară de pe pământ în care iubirea să nu-i fi făcut poeți pe îndragostiţi. © CCC

Ea devenise încetul cu încetul cuvânt, fuioare de suflet în vânt, delfin în ghearele sprâncenelor mele, piatră stârnind în apă inele, stea înlăuntrul genunchiului meu, cer înlăuntrul umărului meu, eu înlăuntrul eului meu. (Semn 12)

Când iubeşti, eşti tânăr totdeauna, treci cu fruntea sus, încrezător, iei în braţe şi opreşti furtuna, duci pe umeri visul tuturor.   Când iubeşti, eşti bun, eşti-nalt, eşti tare. Aperi cu putere orice legi: nu faci răni, te-apleci la fiecare. Rupi din tine suflet şi le legi.   Când iubeşti, ţii căile măsurii. Peste toate treci fără dureri. Nu ascunzi, nu jefuieşti ca furii, dai orice, fără nimic să ceri.   Când iubeşti, oricărui i te dărui, dai în lături toate şi le poţi… doar cu vorba şi cu gândul nărui și te-arunci în luptă pentru toţi.

In iubirea incipienta, “as vrea sa te cunosc” nu este expresia unui deziderat conventional, social, ci a unuia mult mai serios si adanc: cognitiv, la modul metafizic.

Mireasă dulce, Te-ador când plângi, Cum roua curge Pe flori adânci!   Cu-o primavară Ce-i bun s-a scurs, Dar roze-apară Pe-al Vremii curs!   Bălaia, bruna De-ales e greu? Plăcerea-ntruna E-al lumii Zeu.

Din iubirile nesincere rămân în suflet numai melancolicul avertisment al falsității și experiența evaporării lor. (Iubirea la Stendhal)

Mi-a răsărit în suflet dorul Ca o plăpândă floare-albastră, Şi-ntr-un amurg de seară dulce A înflorit iubirea noastră, – Dar tu te-ai îngrijit, iubito, Mai mult de floare, ca de glastră…   În taina nopţilor tăcute, Când clipele se pierd mai greu, Eu am hrănit cu lacrimi floarea Ce-ntinerind creştea mereu, Dar azi chemând uitarea sfântă Smulg floarea sufletului meu. (Mi-a răsărit în suflet dorul…)

Când iubim, suntem universul și universul trăiește în noi. (Maxime și cugetări) © CCC

De nu mă poți iubi, frumoaso, - Căci altul ți-e stăpân pe veci - De ce, când te-ntâlnesc în cale O clipă - ochii nu ți-i pleci?   De nu mă poți iubi, frumoaso, Întoarce-ți ochii de la mine; Tu știi ispita ce se-ascunde În fundul apelor senine;   În prefăcuta-mi nepăsare, În genele mereu plecate, Tu nu-nțelegi mărturisirea Iubirii mele zbuciumate?   De nu mă poți iubi, femeie, Întoarce-ți ochii - căci ma tem Să nu le-ntunece lumina Întaiul dragostei blestem!…

Întrebam aseară luna gânditoare: – Dacă prin poiene a rămas o floare Neculeasă încă pentru draga mea, – Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate, Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea, Raza ta sfioasă printre crengi străbate De-mi încurcă paşii luminoase fire, Deşteptând în cale câte-o amintire, – Dacă până-n ziuă visurile trec Dar rămân în suflet, – pentru ce să plec?…   – Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna, Trist şi singur du-te, du-te! zice luna.   Şi-ntrebai lumina sufletului meu: – Dacă fără dânsa timpul trece greu, Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine, Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, – Pentru ce, când toate lacrimile trec Fără nici o urmă, – pentru ce să plec?…   Sufletu-mi răspunse: – Pe cărări pustii, Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii.   Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită: – Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită, Singură-n tăcere, tu eşti vinovată Că mă cert cu mine şi cu lumea toată. Când stelele nopţii farmec nu mai au Fără ochii dragii, – pentru ce să stau?…   Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!) – Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.   (Şoaptele nopţii)

Bratele dragostei te cuprind cu tot prezentul tau, cu trecutul si viitorul tau.

Sa te faci iubit din mila, cand dragostea se naste din admiratie, e o idee mult prea demna de mila.