Citate despre Departare

Minunat lucru cand omul are o cauza pe care o apara! Asta il face si pe el frumos si ii face frumoasa si cauza.

Pentru noi, oamenii, valoarea unui lucru creste in raport direct cu dificultatea de a-l dobandi.

Numai timpul faureste ce trebuie…Timpul este harul care te ajuta, fara eroism si binevoitor, numai sa-l respecti si sa-l umpli cu harnicie.

Ce putina crezare dau eu sinceritatii sentimentelor pe care le afiseaza oamenii drept cauza a faptelor lor! Indivizii nu actioneaza prin ei insisi, ci dupa situatia in care se afla si care le ofera un anumit cliseu de atitudine conventionala.

Mila, fata de un chin pe care l-ai provocat, se apropie de remuscare.

Personalitatea e cea mai mare fericire harazita oamenilor.

Libertatea este legea iubirii aproapelui.

Si durerea isi are hotarele ei.

Necesitatea de a fi recunoscatori ne cam tulbura recunostinta. Rapeste oarecum recunostintei bucuria. Suntem inclinati sa devenim susceptibili fata de cel ce ne obliga sa-i fim recunoscatori, prin faptul ca intrebuinteaza in avantajul lui starea de constrangere in care ne aflam.

Fericirea exista numai acolo unde este credinta si entuziasm, acolo unde este participare la ceva.

Daca esti posedat de o idee, o vezi pretutindeni, chiar ii simti mirosul.

Sa fii invidios pe soarta altuia - ce prostie! Parca n-am avea de suferit toti, deopotriva, soarta omeneasca si parca n-ar fi o eroare si o amagire sa invidiezi destinul altuia. Invidia e un sentiment penibil si pacatos. Trebuie sa fim faurarii constienti ai propriului nostru destin si sa nu ne secatuim uitandu-ne chioras la ce fac altii.

Chiar privita din punctul de vedere al individului, creatia artistica face viata mai intensa. Ea da o fericire mai intensa, dar si uzeaza mai repede.

Cine poate dezvălui esenţa, amprenta temperamentului artistic! Cine poate înţelege fuziunea profundă, instinctivă a disciplinei şi a risipei pe care se bazează! (Moarte la Veneția) © CCC

... o, iubire plină de lacrimi - când cel mai apropiat este pentru totdeauna departe! (Visul deșertului) © CCC

Omul singuratic, in mutenia lui, vede si simte lucrurile in acelasi timp mai sters, dar si mai patrunzator decat cel ce traieste in mijlocul multimii; gandurile ii sunt mai grele, mai ciudate si intotdeauna au un iz de tristete. Imagini si constatari ce ar putea fi usor indepartate cu o privire, un zambet sau un schimb de pareri il preocupa peste masura, capata in tacere proportii, se adancesc, se prefac in eveniment, in aventura, in sentiment. Singuratatea da nastere originalitatii, frumusetii indraznete si stranii, creeaza poezia. Dar in acelasi timp genereaza absurdul, falsul, disproportionalul si nepermisul.

Materia este pretutindeni; unde mai poate fi atunci Dumnezeu? Zadarnic am incerca s-o aflam. Inaccesibil pipaitului, mirosului, vazului, auzului, Dumnezeu se sustrage simturilor noastre si ascunde ce anume este el. Dumnezeu sau nu exista, sau existenta lui este un rod interzis cunoasterii noastre.

Frumusetea este calea ce-l duce pe omul sensibil spre meleagurile spiritualitatii.

Sa traiesti cu amintirile este o treaba buna pentru batranete, in amurgul vietii, cand ai ispravit ce ai avut de facut. Dar sa incepi cu asta din tinerete, inseamna ca mori cu zile.

Trebuie sa ne ducem fiecare propria noastra viata, fara egoism si fara sa-i socotim pe ceilalti numai ca niste mijloace, dar totodata fara sa ne tagaduim cu totul pe noi insine, sa ducem o viata de sine statatoare si potrivita firii noastre, cu un echilibru rational intre indatoririle fata de altii si indatoririle fata de noi.