Citate de Baruch Spinoza

Nu uri femeia pe care ai iubit-o ieri... De altfel, cine uraste nu s-a vindecat de dragoste.

Cine are o idee adevărata știe, in același timp, ca are o idee adevărată și ca nu se poate îndoi de adevărul acelui lucru. (Etica) Baruch Spinoza “Dacă cineva ar spune că are o idee clară şi distinctă, adică adevărata, despre o substanţă, dar că totuşi se îndoieşte că această substanţă există, ar fi acelaşi lucru ca şi când ar spune că are o idee adevărată, dar se îndoieşte de adevărul ei.” Adevărul se reveleaza în noi. E lipsit de sens să crezi ca cineva ar putea gandi eronat, deoarece a gandi astfel nu inseamna a gândi. Eroarea nu provine dintr-o miscare a gândirii noastre, ci din acțiunea lucrurilor exterioare asupra noastră. Orice idee adevărată contine in sine propria afirmatie și forta reală a acestei afirmatii depinde doar de claritatea ideii. Acesta este motivul pentru care Spinoza nu va opera cu îndoiala metodica (sistematică) in maniera lui Descartes. Fundamentul adevărului nu este o metodă, ci insasi capacitatea de a cunoaște. Descartes considera ca doar ceea ce este clar si evident poate fi adevarat (Adevarat nu poate fi decat ceea ce a fost perceput logic si rational). La fel, pentru Spinoza, criteriul adevărului este claritatea şi distincţia ideilor. Justeţea unei idei clare şi distincte este evidentă şi fără a mai solicita raportarea ei la obiect. Ideea adevărată trebuie să corespundă obiectului său, dar întrucat substanţa cugetătoare/obiectul cugetator/eul care gandeste (res cogitans) şi substanţa întinsă/materia/lumea exterioara (res extensa), conform dualismului lui Descartes, sunt pentru Spinoza una şi aceeaşi substanţă, înlănţuirea ideilor în substanţa cugetătoare este în mod necesar identică cu ordinea lucrurilor în substanţa întinsă. Astfel, Spinoza anticipează cunoscutul principiu gnoseologic materialist, potrivit căruia între legile existenţei şi legităţile gîndirii există o identitate dialectică. Această identitate, fondată ontologic în teoria substanţei, asigură adecvarea deplină la obiect şi deci adevărul ideilor clare şi distincte, fără a mai fi necesar controlul lor empiric.

Natura care graveaza in toate sufletele sentimentul unei egalitati originare, a sadit un germene vesnic de ura intre cei mari si cei mici.

De ce exista ceva si nu nimic?

Ura, cateodata, nu e decat iubire stangace, in nestire; in orice caz, e mai buna ucenicie decat nepasarea.

Ura sau iubirea noastra este efectul binelui sau raului pe care ni-l fac oamenii.

Oamenii sunt stapani pe limba lor si pe dorintele lor mai putin decat pe orice.

Nici dragostea, nici prietenia si nici respectul nu leaga mai mult oamenii decat ura comuna fata de cineva

Intre oamenii care se afla necontenit impreuna, ura si si iubirea se intetesc mereu; se gasesc in orice clipa motive de a se uri, de a se iubi tot mai mult.

Dumnezeu se identifică cu natura. (Deus sive Natura) Baruch Spinoza Prin această formulă, pentru care a fost excomunicat din sinagoga, Spinoza afirmă ideea unei substanțe infinite. Dumnezeu se identifică cu natura și deci nu este un creator ontologic separat de lume. Spinoza se opune ideii unui Dumnezeu antropomorf, acționând conform scopurilor sale. S-a concluzionat (greșit) ateismul lui Spinoza, pentru ca, in realitate, acesta este panteist, identificand divinitatea cu întreaga natură.

***

Panteism: concepție filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga natură.

Fiecare are atata dreptate cata putere are.

Ura creste prin ura reciproca si, dimpotriva, poate fi nimicita prin iubire…, ura invinsa cu totul de iubire se schimba in iubire si, in acest caz, iubirea este mai mare decat daca ura nu ar fi precedat-o.

Nu rade, nu plange, nu uri, intelege.

Dragostea, ura, n-ai decât de ales, totul se află sub acelaşi acoperiş şi poţi, dedublându-ţi existenţa, să dezmierzi cu o mână şi să loveşti cu cealaltă. (Legăturile primejdioase)

Sunt oameni care nu pot iubi pe unii fara sa urasca pe altii.

Odi profanum vulgus. (Horațiu, „Ode”, III, 1, 4) Urăsc mulțimea ignorantă. Cu aceste cuvinte începe prima strofă a celei de-a treia cărți din Odele (Carmina) lui Horațiu. Horațiu își exprimă detașarea față de oamenii incapabili să-i înțeleagă opera, specificând că numai o elită va putea înțelege și aprecia ceea ce spune. Astfel, poetul dorea ca opera sa să fie apreciată numai de cunoscători. Cuvintele au căpătat un sens ironic, desemnând infatuarea scriitorilor care cred că este înjositor pentru ei să fie înțeleși de oricine. Ulterior, expresia a devenit un proverb prin care se exprimă o superioritate disprețuitoare față de masa plebeiană, față de omul din popor, considerat profan și ignorant și care nu reușește să aprecieze frumusețea poeziei. © CCC

Uram oamenii asupra carora nu avem nici o influenta, caci indiferenta lor constituie lovitura cea mai dureroasa care poate fi adusa orgoliului omenesc.

Binele suprem este stiinta sau cunoasterea adevarata a naturii.

Stim sa uram, dar nu stim sa iubim. © CCC

Pana astazi intelectul omenesc n-a depasit unicele sale doua resurse: admiratia si repulsia - si, intre aceste doua extreme, spiritul trebuie sa se comporte cu o egala putere. Omul sentimental e un degenerat daca nu stie, iubind frumos, sa urasca admirabil...