Poezia, in functia ei originara, de factor al culturii timpurii, se naste in joc si ca joc. Este un joc sacru, dar, in sacralitatea lui, acest joc ramane totusi fara incetare la hotarul veseliei, al glumei si al divertismentului. Despre o satisfacere constienta a nevoii de frumusete nu este inca, multa vreme, vorba. Aceasta nevoie zace inchisa necunoscuta, in trairea actului sacru, care devine cuvant in forma poetica si este resimtit ca opera miraculoasa, ca betie, ca extaz.
Pictura este o poezie care tace; poezia e o pictura care vorbeste.
Nu e adevarat poet mare decat acela care creste puterea de a simti a neamului sau si prin el, a omenirii.
In poezie, nimic nu e mai greu decat inceputul - poate, doar, sfarsitul.