Un scriitor ar trebui să scrie cu ochii, iar un pictor să picteze cu urechile.
© CCC
Toată arta este propagandă. Este în mod universal și inevitabil propagandă; uneori inconștient, dar adesea, în mod deliberat, propagandă.
© CCC
Pe tărâmul artelor este cu neputință să desemnezi un creator ca fiind cel mai mare. Nici dintre muzicieni, nici dintre pictori ori sculptori, cu atât mai puțin dintre poeți nu poți alege unul singur, deoarece se găsesc oricând şi oriunde atâția care-l concurează la întâietate. Cu atât mai grea e selecția când e vorba de o opțiune personală. Şi mai spinoasă încă în cazul unui profesor de Literatură universală şi comparată, cum am fost eu şi care a vagabondat prin culturi şi epoci diverse, căutând, cântărind, alegând valori. Cum să nu rămâi copleşit de Homer şi tragicii greci (am scris o monografie despre Sofocle, dar îl prețuiam mult şi pe Eschil), cum să nu te înfioare poezia dantescă în plin Ev Mediu! Dar Renaşterea târzie şi titanii ei! Şi aşa mai departe. Şi doar în Europa!
Astfel încât, nu mă pot mărgini la unul singur dintre poeți, deşi steaua mea fixă pe cerul poeziei rămâne Eminescu, pentru rațiunile explicate în toate cărțile mele despre el.
Cu Shakespeare am păstrat cea mai respectuoasă intimitate, intrând în cele mai mărunte detalii ale textelor sale, prin confruntarea cu traducerile româneşti, pe vremea când eram şi redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA). De altfel, inițierea în analiza „marelui Will” am primit-o de la marele meu dascăl, Dragoş Protopopescu, cel mai de seamă shakespearolog romăn, în neuitatele sale seminarii din vremea studenţiei. Am tradus şi câteva sonete, am scris despre ele, demonstrând platonismul inspirației, atât de la modă în epocă. Lucrarea de licență, susținută cu prof. Leon Levițchi, i-am consacrat-o lui. Am scris şi despre câteva din tragediile lui, acea operă care însumează o viziune a întregii condiții umane şi care-şi păstrează până azi adevărul şi prospețimea.
După el, vine Goethe, spiritul universal, neo-clasicul, de care de asemenea mă simt foarte legată şi de care m-am ocupat.
Însă cum volumul englez al operelor complete shakespeariene şi numeroasele volume în germană ale lui Goethe sunt greu de transportat în vacanță, iau cu mine volume izolate din cei pe care îi simt mereu alături: Rilke, Mallarmé, Valéry. Dar nu lipsesc nici Hölderlin, John Keats sau Novalis.
Vedeți, nu e doar unul! Poezia, ca și muzica şi rugăciunea, îmi sunt de nedespărțit, cuvântul şi sunetul fiind o adevărată hrană a omului lăuntric.
Dacă arta trebuie să intre într-o comuniune cu Natura, ca să îi exprime principiile, trebuie să îi urmeze, însă, şi exemplul acţiunii. Materia trebuie să îşi continue viaţa şi după ce au intervenit mâinile sculptorului. Rolul plastic pe care materia îl îndeplineşte în mod firesc, trebuie încontinuu descoperit şi păstrat. A-i da un alt sens decât acela pentru care este menită de la Natură, înseamnă a o ucide. (…)
Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.(…)
Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă… Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte…
Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.