Sa faci ceva in clipa de manie, inseamna a te sui pe o corabie in timp de furtuna.
Propria noastra furie ne face mult mai mare rau decat intamplarea (lucrul) care ne infurie, si suferim mai mult de iritarea si supararea pe care noi o permitem lucrurilor sa destepte in noi decat de faptul insusi care ne-a iritat sau suparat.
Mila, cand nu e insotita de o iubire infinita, e mai ofensatoare decat dispretul.
Cel mai vadit semn de mila fata de cineva care are un punct dureros este sa nu-l atingi deloc.
Cu cat ma gandesc mai mult la viata omeneasca cu atat sunt mai convins ca trebuie sa-i dam Mila si Ironia ca martori si ca judecatori, asa precum egiptenii chemau asupra mortilor lor pe zeita Isis si pe Mephtis. Ironia si Mila sunt doua sfetnice minunate; una zambind, ne face viata amabila; cealalta, care plange, ne-o face sacra. Ironia pe care o invoc eu nu este cruda. Ea nu-si bate joc nici de iubire, nici de frumusete. E blanda si binevoitoare. Rasul ei potoleste mania si tot ea ne invata sa glumim pe seama railor si a prostilor, pe care, fara ea, am putea avea slabiciunea sa-i uram.
Omenesc lucru este sa-ti fie mila de cei necajiti si desi mila aceasta sade bine oricui, ea se cuvine a fi simtita mai cu seama de catre aceia care au avut si ei nevoie de o mangaiere odinioara.
Nu voi pretui deci pe om dupa conditia sociala, ci dupa merite. Meritele si le faureste omul singur, conditia sociala e darul intamplarii.