Cerul nu numai că ne însoţeşte pretutindeni, ci face parte tot mai mult din noi.
(Norii)
Când nici luceferii nu sunt eterni,
Ce rost are cuvântul “întotdeauna”?
(Când nici luceferii)
Fiecare fir de iarbă, fiecare fir de grâu, fiecare fir de floarea-soarelui ori de porumb, noaptea, deschide ochii, privește slava… Deschide larg buzele, respiră văzduh… Deschide larg brațele, îmbrățișează răcoarea udă. Răcoarea e lacrima stelelor.
(Desculț)
Mi-eşti atât de aproape şi totuşi
Atât de departe, atât de departe!
Nu ne desparte
Decât iazul cu lotuşi.
Numai iazul cu lotuşi al cerului ne desparte.
(Cântec II)
N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foșnesc.
N-am să vă spun pe cine aștept, dar aștept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o știti,
Încap într-un flaut, într-o vioară.
Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părți zările.
Munții cu păduri cu tot mor sufocați
Și-n curând o să moară sufocate și mările.
N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori și de iarbă
Și de arbori plăpânzi care cresc.
(N-am să vă spun)