Am uitat demult cum arăţi,
Dar poate ochii îţi erau albăstrii,
Părul aprins ca pădurile toamna,
Mâinile mici şi viorii.
Am uitat demult cum vorbeşti,
Dar parcă aveai glasul scăzut;
Mai aud, ca prin vis, o vioară
Îngânând în trecut.
Am uitat cu totul de tine,
Doar un nume rotund mi-amintesc.
Doar obrazul, prea tânăr, pufos
Ca o piersică-n pârg mi-amintesc.
Nici nu-mi pasă de tine, nu-mi pasă
Dac-ai murit, dacă trăieşti…
Doar o ciudă smintită mă zbuciumă.
Creşti din zăpezi şi mătasă.
(Elegie)
Dac-ai veni-n grădină, ţi-aş arăta în zori,
Albine cum se roagă smerite şi se-nchină
Pe fiecare dintre sălbaticele flori,
Ca-ntr-o bisericuţă de rouă şi lumină.
(Grădina în zori)
Să nu ne certăm cu nimeni, fiindcă nu se ştie când murim şi nu ne mai putem împăca!
Singurul eșec de care omul ar trebui să se teamă este de a nu-și stabili corect scopul.
Cine nu se teme de întunecimile mele, găsi-va sub chiparoşii mei poteci de trandafiri înfloriţi.
Din adâncul inimii iubim numai pe copilul nostru şi opera noastră.
(Așa grăit-a Zarathustra)