Citate de Charles L. de Montesquieu

Cand il cautam pe Dumnezeu, iubirea spune: pe aici! © CCC

M-as socoti cel mai fericit dintre muritori daca as putea face ca oamenii sa se poata dezbraca de prejudecatile lor. Eu numesc aici prejudecati, nu ceea ce ne impiedica de a cunoaste anumite lucruri, ci ceea ce ne impiedica de a ne cunoaste pe noi insine.

Dumnezeu este mort? Nu, pentru a avea dreptul de a muri, trebuie să fi trăit. (Dumnezeu este mort?) © CCC

Dumnezeu, în afara timpului, ar fi atotputernic, dar nu ne-ar mai putea ajuta, deoarece acțiunile noastre sunt localizate în timp. Dacă Dumnezeu transcende timpul, El știe deja viitorul. De ce ar trebui să-și facă griji cu privire la progresul luptei oamenilor împotriva răului dacă știe deja totul dinainte?

A comite nedreptatea este mai rău decat a fi victima nedreptăţii, a nu fi pedepsit este mai rău decat a fi pedepsit. (Gorgias) Platon A comite o nedreptate inseamna a-ti pierde demnitatea și a-ti petrece restul vieții în compania unei nedreptati. Asasinul este cel care isi pierde stima de sine. Această teză a fondat ideea modernă a conștiinței morale: nu există crimă fără martor, pentru ca exista in mine un martor interior care ma judecă. Montaigne are o fraza apropiata in acest sens: “Mintind ma pagubesc mai tare pe mine decat pe cel pe care-l mint.” (Eseuri)

Dacă aș fi fost Dumnezeu, mi-ar fi fost milă de inima oamenilor. (Pelléas și Mélisande)

Iubirea este bucuria însoțită de ideea unei cauze exterioare. (Etica) Baruch Spinoza “Iubirea nu este nimic altceva decat o bucurie care insoteste ideea unei cauze exterioare, iar ura, nimic altceva decat o tristete care insoteste ideea unei cauze exterioare.” Cu alte cuvinte, a iubi inseamna a experimenta bucuria la ideea existenței altuia. Această definiție a iubirii frapeaza prin simplitatea sa luminoasa, dar și printr-o simplitate singulara, în comparație cu complexitatea experienței iubirii, ce imbină plăcerea și durerea, plenitudinea si esecul. Oare pentru Spinoza orice iubire era scutita de suferinta și el a ignorat nefericirea de a iubi prin faptul că iubirea se defineste ca bucurie ce poate fi si sursă de nefericire? Dar, daca nu ar fi bucurie, nimeni nu s-ar atasa atat de mult de ea, alergand spre propria suferinta. Prin urmare, fara iubire, nu exista nici nefericire, dar nici mântuire. Definitia conform careia iubirea este considerata o forma de bucurie, o bucurie însoțită de ideea unei cauze exterioare, explică esenţa iubirii. Iubirea este bucurie, adica alterarea puterii de a acționa, care este în prim-plan în fața obiectului. Este doar percepția noastră asupra acestui obiect care ne face să credem că el este cauza iubirii. Definiția tradițională conform careia iubirea este voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit nu exprimă esenţa iubirii, ci proprietatea sa. Astfel, această proprietate constă în voinţa aceluia care iubeşte de a se uni cu lucrul iubit, neintelegand prin voinţă un consimţământ sau o deliberare sau o decizie liberă şi nici dorinţa de a se alătura lucrului iubit, când el lipseşte, sau de a-l avea mereu prezent, când el este de faţa. Iubirea poate fi conceputa fără una sau alta din aceste dorinţe. Prin voinţă se înţelege mulţumirea/satisfactia celui care iubeşte, datorita prezenţei lucrului iubit, prin care bucuria aceluia care iubeşte este întărită sau cel puţin, alimentată. Alte afecte sunt derivate succesiv și explicate în același mod. Astfel, contrariul iubirii, în următoarea definiție, “Ura este tristețea însoțită de ideea unei cauze exterioare”.

Mai binele este dusmanul de moarte al binelui. © CCC

Dacă Dumnezeu ar putea să-mi dea un semn! De exemplu, să facă un depozit mare în numele meu într-o bancă elvețiană. (New Yorker - noiembrie 1973) © CCC

Dumnezeu este un produs al abisului inconstient al eului.

Dumnezeu este o sfera infinita al carei centru este peste tot si circumferinta nicaieri. © CCC

Dumnezeu dăruiește atât cât putem noi primi de la el, iar acest lucru depinde de cât de mult ne-am golit de noi înșine.

Bunul-simț este lucrul cel mai bine impartit din lume. (Discurs asupra metodei) "Bunul-simţ este lucrul cel mai bine împărţit din lume, căci fiecare se crede atât de înzestrat, încât chiar cei mai greu de satisfăcut în orice altă privinţă nu obişnuiesc să dorească mai mult decât au. Şi nu e verosimil ca toţi să se înşele, ci mai degrabă aceasta este o mărturie că puterea de a judeca bine şi de a deosebi adevărul de fals - adică ceea ce se numeşte bunul-simţ sau raţiunea - este, în mod natural egală la toţi oamenii. Şi astfel, diversitatea opiniilor noastre nu provine din faptul că unii sunt mai raţionali decât alţii, ci numai din faptul că noi ne conducem gândurile pe diferite căi şi nu considerăm aceleaşi lucruri." René Descartes Descartes afirmă aici ideea unei universalitati a rațiunii. Toți oamenii sunt inzestrati, in mod egal, cu ratiune, deci cu bun-simt.

Tu sau Te-ascunzi de lume, sau Te arăți în toate Și Te amuză – aceste efecte minunate De a juca în lucruri. Căci Tu ești și actor În propria Ta piesă - și ești și spectator. (Rubaiate)

Cunoaște-te pe tine însuți. (Gnothi seauton, gr.; Nosce te ipsum, lat.) Socrate (470-399 î.e.n.) Căutătorul sincer a început în mod înţelept să caute răspunsuri în interior, să se cunoască pe sine. Ca o dovadă în acest sens, pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi, o veche maximă spune: „Homo nosce te ipsum" - în greacă, Gnothi Seauton, atribuită mai întâi primului filosof grec Thales din Milet (635 - 543 î.e.n.) -  şi înseamnă „Omule, cunoaşte-te pe tine Insuţi", continuarea fiind „şi vei cunoaşte universul şi zeii". Se remarcă aici cuvântul cunoaştere. Este vorba însă despre o cunoaştere superioară, transcendentală, o cunoaştere a ceea ce este cu adevărat Divin. De fapt, la origine, pierdută în negura vremurilor, îndemnul nu este, așa cum se crede adesea, o invitație la introspecție. Această formulă imperativă, înscrisă pe friza de sub frontonul templului lui Apollo din Delphi, invita oamenii să se recunoască slabi în fața zeilor. Templul din Delphi era închinat zeului Apollo și găzduia celebrul Oracol care, prin intermediul preotesei Pythia, în cadrul unui ceremonial mistic, oferea răspunsul zeului la întrebările pelerinilor.

Ruinele templului lui Apollo din Delphi, unde se spune că ar fi fost gravat dictonul "Gnothi seauton"

Socrate i-a schimbat sensul. “Cunoaște-te pe tine însuți” însemna pentru el: să știi că ești doar un om care are opinii, dorințe și prejudecăți. Socrate ne invită să cunoaștem ceea ce suntem cu adevărat noi înșine, adica nu corpurile noastre, ci sufletele noastre, și nu tot sufletul nostru, ci partea sa rațională. Filosofia socratică este într-adevăr o antropologie, având în centrul său cunoașterea omului. (A se vedea  comentariul din dialogul lui Platon, Alcibiade I - sau Despre natura omului) Astfel, a se cunoaște pe sine însuși apare drept obiectivul către care oamenii trebuie să tindă. Mai mult, este chiar cunoașterea esențiala ce condiționează orice altă formă de cunoaștere. De exemplu, în sfera gândirii, omul de știință nu trebuie să se piardă în raționamentele sale și să acționeze în afara conștiinței; în sfera sentimentelor, oamenii nu trebuie să se lase conduși orbește de dorințe, de resentimente sau de ură;  în sfera acțiunii, oamenii trebuie să fie capabili de autocontrol și să nu se lase conduși de împrejurări. A ști să fii înțelept determină în primul rând raportul individului cu sine. A te cunoaște permite o mai bună interogare despre: "Ce este frumusețea?", "Ce este dreptatea?", "Ce este binele?". Ne-am fi dorit ca Socrate să le fi găsit răspunsuri definitive și, adesea, suntem dezamăgiți. Dar esențialul nu constă în acumularea de cunoștințe, în a putea formula răspunsuri de-a gata, reconfortante, ci în a reflecta tu însuți, ca om, servindu-te de propria-ți rațiune. Nu mai sunt zeii sau tradițiile care ne vor ierarhiza valorile, ci cercetarea rațională. Socrate nu a scris un rând! Dacă știm atât de multe lucruri despre el, aceasta este grație dialogurilor lui Platon care nu a încetat să-l puna în valoare.

***

Antropologie (gr. ántropos, om): stiință care se ocupă cu studiul originii, evoluției și varietății biologice a omului. © CCC

Dacă Dumnezeu se arată cel mai adesea femeilor, este pentru că dorește să le împărtășească o taină pe care vrea să o facă publică. © CCC

Omul este în mod natural un animal politic. (Politica) Aristotel Politic înseamnă aici "care aparține polis-ului", adica, în limba greacă, orasului-stat (cetatii). Aristotel vrea sa spuna că omul este un animal care trăiește într-o societate organizată politic, guvernată de legi și că aceasta il definește, il deosebeste de animale.

Nimeni nu e rau degeaba (in mod voit). Socrate Socrate vrea sa spuna că personajul negativ este ignorantul. El isi doreste propriul bine, dar nu il vede și, prin urmare, comite răul in mod involuntar. Această afirmatie nu înseamnă nicidecum ca orice iresponsabilitate a celui rau ar trebui să fie iertata pentru că este de datoria fiecaruia să nu rămână în ignoranță.

Arta este imitarea naturii. Aristotel Aristotel credea că imitarea este o tendință naturală a omului și ca aceasta ii ofera  plăcere. Pentru Aristotel imitația nu este doar o copie, ci o creație, pentru că aceasta transpune realitatea in imagini, in obiecte poetice. Arta este mimesis. Se știe că această idee a unei arte imitative a fost respinsa de Hegel.

***

Mimesis: principiu estetic, de origine platoniciană și aristoteliană, potrivit căruia arta este imitarea realului/realității.

Nu-i oare un lucru minunat sa ne straduim sa-i lasam pe oameni mai fericiti de cum am fost noi?