Citate de Alice Munro

Timpul este ceva care mă interesează foarte mult - trecutul și prezentul și modul în care trecutul apare pe măsură ce oamenii se schimbă. © CCC

Toate tainele sufletului unui scriitor, toate experientele sale, toate calitatile spiritului sau sunt gravate in opera sa. (Orlando) © CCC

Nu există scriitor calificat după locul în care trăieşte. Scriitorul este unul care dă posibilitatea cititorului să intre într-o lume aparte, pe care n-o trăieşte în cotidian.

La 30 de ani, se spune că eşti "strălucitor". La 40 de ani, se spune că ai "talent". La 50 de ani, se spune că ai "geniu". La 60 de ani, se spune că eşti "răsuflat". La 70 de ani, se spune "încă n-a murit"? (Egoistul romantic)

Scriitorii de ficțiune, când încep, sunt mai predispuși să încerce forma scurtă. © CCC

De fapt, scriitorul este propriul sau secretar. Cand scriu, indeplinesc o sarcina, ma aflu sub propria mea dictare, intr-un fel; fac treaba grea si obositoare de a pune in ordine propria mea gandire, propria mea dictare.

Actorii neagă că aș fi actor. Autorii îmi spun: tu ești un actor care face pe autorul. Actorii îmi spun: tu ești un autor care face pe actorul. Nici unii nu mă vor în propria categorie. Doar scenografii mă tolerează. (Interviu, 1962)

Stiu ca nu e nici o legatura intre opera si om, ca nu trebuie sa judec decat opera si nu legenda buna sau rea care se creeaza in jurul autorului. (Însemnările mele)

Jean d'Ormesson este legat de amintirile vechi și pioase ale jurnalistului care am fost și ale cititorului de cărți franțuzești care sunt. © CCC

Uneori îmi iau începutul unei povești dintr-o amintire, o anecdotă, dar asta se pierde și de obicei este de nerecunoscut în povestea finală. © CCC

Vedeți, eu nu m-am considerat niciodată „scriitor” în accepția generală a cuvântului, adică aceea de creator de ficțiune. Doar pregătirea mea de specialitate, de istoric al literaturii universale şi comparatiste, a stat la temelia „operei" pe care am ilustrat-o în cea mai mare măsură. Sigur că se întâinesc şi alte preocupări în cele peste 20 de cărţi publicate de mine în decursul anilor (memorialistică, critică muzicală şi de arte plastice), mărturisesc chiar şi păcatul poeziei săvârşit în prima tinereţe, sub înrâurirea poeziei germane, de la Hölderlin şi Novalis până la Rilke şi Trakl. Însă frecventarea unei arii atât de întinse de literatură, ca aceea pe care am predat-o la cursuri şi cu care mă familiarizasem încă din vremea adolescenţei şi a studenţiei, mi-a permis formarea unor opinii poate prea personale despre literatură şi făuritorii ei. Aş începe cu prima condiţie a unei conştiinţe scriitoriceşti: autoexigenţa unei formaţiuni culturale solide, din care nu poate lipsi cunoaşterea limbilor şi a literaturilor străine. Nici unul dintre scriitorii noştri de seamă n-a pornit de la punctu I zero al informaţiei culturale. Nu te poţi aşeza la masa de scris şi să începi a umple pagini cu ce-ţi trece prin minte, deşi post-modemiştii noştri am impresia că aşa procedează. A doua condiție, a exigenţei conştiinţei scriitoriceşti în evaluarea relaţiei cu publicul. Ce dă artistul cititorului său? Îi lărgeşte orizontul cunoaşterii, îl poartă mai adânc înspre drama condiţiei umane, îl înalță pe verticala divină a transcendenţei, îmbogăţeşte limba? Căci fiecare lectură trebuie să aducă cititorului un plus de cunoaştere sau de frumuseţe. Altfel nu-şi poate obţine scriitorul credibilitatea de care are nevoie pentru a fi considerat ca atare. Cât despre limbă, instrument al comunicării, ce putem spune decât că ea constituie ritmul și tonalitatea particulară a operei de artă care este cartea. Dar ştiu că din nefericire vorbesc degeaba. Frumoasa noastră limbă, atât de bogată, atât de nobil mlădiată de marile talente, de la Eminescu, la Arghezi, Blaga, lon Barbu şi până la Nichita Stănescu, loan Alexandru (ca să nu-i numesc decât pe cei mari), trece printr-un grav proces de degradare care pare şi ireversibil. După câte noutăţl citesc şi aud cu tristeţe, îmi dau seama tot mai clar de generalitatea fenomenului, încurajat de „prestaţiile lingvistice" ale presei şi televiziunii, care sărăcesc, slăbesc şi vulgarizează limba. Și fenomenul cel mai periculos este că nimeni nu mai citeşte. În schimb, se scrie!! Dar cu ce conştiinţă scriitoricească? Nu se mai ştie...

Scriitorii scriu mereu despre infidelitate. E atât de dramatică. Cruzimea ei, misterul, complicațiile, constatarea că ai crezut că ești o singură persoană, dar ești și această altă persoană. Viața nevinovată și viața vinovată. Doamne, e plină de lucruri pentru un scriitor. Mă îndoiesc că se va demoda vreodată.

Om al Renaşterii este mai ales Petrarca prin contactul activ cu Antichitatea… Contactul atât de fecund al lui Petrarca cu Antichitatea a contribuit să fixeze toate aceste atitudini ale poetului, a căror grupare alcătuieşte formula însăşi a umanismului: patriotismul, iubirea libertăţii, idealism moral de origine platonică, slujit prin mijloacele retoricii ciceroniene.

Odobescu nu e retoric ca Bălcescu, scrisul său e însă al unui bun causeur grav când narează, minuțios și exact când descrie, mișcat când își amintește, vesel când spune o anecdotă, totdeauna comunicativ, fie că dezbate o problemă, fie că analizează o chestiune, amabil și discret, cucerind prin echilibru, măsură și gust. (Despre Alexandru Odobescu)

Tocmai intenționam să nu mai dau interviuri. Ai văzut că sunt destul de multe. M-am lăsat descusut... și n-am spus nimic. Nu e bine să se știe chiar tot ce ai pe inimă; ca literatură – căci atunci nu mai prezinți în fața ta nici un mister. Începi să citești prin reviste cam cine ești și cu ce te ocupi. Asta e plictisitor: să afli mereu că ești scriitor, după cum însuți ai mărturisit-o nu știu cui.

Complexitatea lucrurilor - lucrurile din interiorul lucrurilor - pare să fie fără sfârșit. Adică nimic nu este ușor, nimic nu este simplu. © CCC

Memoria este modalitatea prin care ne tot spunem nouă înșine propriile povești - și le spunem altora o versiune oarecum diferită a poveștilor noastre. © CCC

Cred că asta e ceva ce începe să-mi placă pe măsură ce îmbătrânesc: finalurile fericite. © CCC

Nu a existat niciodata o biografie buna a unui romancier bun. Nici nu s-ar putea. Daca e bun de ceva, atunci el este mai multe persoane intr-una singura.

Cred că nu greşesc dacă spun că un scriitor, conştient de valoarea şi de rolul său în societate, nu are de ce să caute – în sensul că nu are de ce să prefere – anturajul unor scriitori mediocri. Iată de ce, în modestia mea destul de orgolioasă, eu mă vâr mereu între cei mai buni, pentru că numai vecinătatea lor mă stimulează. Când voi deprinde ce anume este invidia – lucru pe care nu-l văd posibil! – nu voi mai fi eu însumi. Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează.