Neguri albe, strălucite
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie;
S-adun flori în şezătoare
De painjen tort să rumpă,
Şi anină-n haina nopţii
Boabe mari de piatră scumpă.
Lângă lac, pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină.
Dându-şi trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafiri aruncă roşii
Peste unda fermecată.
Ca să vad-un chip, se uită
Cum aleargă apa-n cercuri,
Căci vrăjit de mult e lacul
De-un cuvânt al sfintei Miercuri;
Ca să iasă chipu-n faţă,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiţi sunt trandafirii
De-un cuvânt al sfintei Vineri.
Ea se uită... Păru-i galben,
Faţa ei lucesc în lună,
Iar în ochii ei albaştri
Toate basmele s-adună.
(Crăiasa din poveşti, 1876)
Cred că asta e ceva ce începe să-mi placă pe măsură ce îmbătrânesc: finalurile fericite.
© CCC
Aliud ex alio iter suscipitur et spectacula spectaculis mutantur.
Orice drum începe din altul şi peisajele îşi schimbă înfăţişarea.
sau
O călătorie urmează după alta și peisajele se schimbă unul după altul.
(Seneca)
Fiecare inceput este o consecinta - fiecare inceput incheie ceva.
Tot ce priveşti poate deveni o poveste şi poţi face o poveste din tot ce atingi.
© CCC
Treburile casnice nu m-au deranjat niciodată... ceea ce m-a deranjat, mai târziu, a fost faptul că era de așteptat ca aceasta să fie viața ta... când ești casnică, ești constant întreruptă. Nu ai spațiu în viața ta.
© CCC
Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschiși,
Era o apă de cleștar și de stele -
Pești alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,
Lunecau lângă genele mele.
(Începutul, 1956)
Începutul nu lasă să se întrevadă sfârșitul.
(Povestiri)
Memoria este modalitatea prin care ne tot spunem nouă înșine propriile povești - și le spunem altora o versiune oarecum diferită a poveștilor noastre.
© CCC
Timpul este ceva care mă interesează foarte mult - trecutul și prezentul și modul în care trecutul apare pe măsură ce oamenii se schimbă.
© CCC
Inceputul e jumatatea intregului.
Amintește-ți mereu că, atunci când un bărbat părăsește o încăpere, lasă totul în urmă (…). Când o femeie iese dintr-o încăpere, ia cu sine tot ce s-a întâmplat acolo.
(Prea multă fericire)
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă Florarul.
Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.
Ne cade-n gură când vorbim,
şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
Visând, întrezărim prin doruri -
latente-n pulberi aurii –
păduri ce ar putea să fie
şi niciodată nu vor fi.
(Risipei se dedă florarul)