Moartea este ținta și sfârșitul oricărei vieți și e imposibil să spunem ceva despre ea. Știm tot — sau aproape tot — despre viață, până la moarte. Putem vorbi despre acea parte a morții care ține de viață. Dar nu știm nimic despre moartea de după moarte. N-am știut niciodată nimic. Nu vom ști vreodată. Poate că nu e nimic de aflat. Cel mai straniu aspect al morții este bariera de netrecut care o separă de viață. S-ar zice că e dinadins așa. Demult în vechime, acum milioane și milioane de veacuri, a fost ridicat un zid pentru a ne împiedica să aflăm care ne este originea. În curând, peste câțiva ani sau luni, poate chiar mâine, un zid se va înălța în fața noastră, pentru ca, până la urmă, să nu ne cunoaștem destinul. Nu știm de unde venim, nu știm unde ne ducem. Suntem rătăciți.
(Călăuza rătăciților, Moartea)
Ești tânăr să vorbești despre moarte, spuse împăratul, uitându-se la bufon. Învață mai degrabă să trăiești, să te bucuri de darurile oferite de un zeu atât de risipitor și necunoscut: căldura soarelui, răcoarea mării la amiază, mirosul pădurii seara, caii galopând peste câmpie. Ești bogat pentru că ești în viață. Chiar și nefericirea este încă viață. Învață să iubești și să te bucuri și, de asemenea, învață să suferi. Și, când va veni timpul, vei învăța să mori.
(Gloria imperiului: un roman, o istorie)
© CCC
Pe muritori, puterea ta divină
I-a zămislit și prefăcut în tină.
Dar de-au fost buni, de ce le-ai vrut pieirea?
Iar de-au fost răi, au cine e de vină?
Să mori înseamnă să refuzi orice înțelegere, și pentru totdeauna, din partea altora.
Cel mai important e ca omul să aştepte docil moartea ca pe o decădere firească a acelor elemente din care e conceput. Fiindcă această purtare e în acord cu natura, iar ceea ce e în acord cu natura nu poate fi rău.
Când am să plec din lume, n-au să mai fie flori.
Nici chiparoși, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zâmbet, nici tristețe, nici înserări și zori.
Nu va mai fi nici lumea – căci gândul meu o ține.
(Rubaiate)