Fără asimilarea culturii altor popoare în amănunt ne va fi mai greu, dacă nu imposibil să apărăm, să impunem şi să iubim propria noastră cultură naţională.
…Nu poate fi numai Eminescu omul deplin al culturii române după cum susţinea Constantin Noica. Mai există la noi o dimensiune la fel de importantă, la fel de mare, ţinând tot de esenţă, care ne este eminesciană, nu ţine de dimensiunea Eminescu. Este vorba despre dimensiunea Caragiale. Există în noi un Hyperion foarte puternic, pe care îl iubim foarte mult, prin care am vrea să fim cu toţii recunoscuţi. Dar mai e în noi şi un Mitică la fel de puternic, pe care nu ni-l revendicăm, deseori mulţi dintre noi nu ni-l recunoaştem, deseori mulţi dintre noi îl condamnăm fără să ştim despre ce este vorba, ne lepădăm de el ca şi cum ar fi un lucru de ruşine. Mitică şi Hyperion sunt cele două euri – componente ale sufletului românesc. Fără unul din ele suntem parţiali, nu suntem întregi. Deci, omul deplin al culturii române, dacă ar fi fost să existe, ca persoană fizică, ar fi trebuit să poarte pe buletinul de identitate: nume – Eminescu; prenume – Caragiale.
Aşa cum Renaşterea a crescut şi s-a difuzat din centrul ei italian şi celelalte ţări ale Europei au primit răsunetele ei uneori cu o sută de ani întârziere, tot aşa clasicismul a pornit din Franţa, producând interesante şi particulare reacţii în alte ţări ale continentului.
Dacă Orientul Apropiat infuzase, în Evul Mediu, o doză considerabilă de fabulos culturii europene, contactul oricât de superficial la început cu Persia, India, China etc. avea să deschidă un făgaş spre acele filoane ale spiritualităţii nici până astăzi epuizate.
Antichitatea rămâne depozitul de modele pentru umanitatea obosită, care simte nevoia să se întoarcă spre obârşii, spre a primi putere. E ca şi cum sumero-babilonienii ar citi din nou cosmogonia, pentru a întineri timpul îmbătrînit al contemporaneităţii.
În complexul uriaş al culturii universale, Antichitatea, atât cea orientală, cât şi cea clasică, stă ca un sacru depozit de modele pentru eternitate.
Cultura este un instrument manuit de profesori pentru a fabrica profesori, care atunci cand le vine randul, vor fabrica profesori.
Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obisnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.
Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă
negrul pe alb și punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învată ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este
nefericit în lucrul sau;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață
să nu asculte sfaturile “responsabile”.
Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.
Moare câte puțin cine-și distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângandu-și de milă
Și detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.
Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că “a fi viu”
cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o traim…
Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, doreste-ți în fiecare zi…
(Cine moare?)