…Nu poate fi numai Eminescu omul deplin al culturii române după cum susţinea Constantin Noica. Mai există la noi o dimensiune la fel de importantă, la fel de mare, ţinând tot de esenţă, care ne este eminesciană, nu ţine de dimensiunea Eminescu. Este vorba despre dimensiunea Caragiale. Există în noi un Hyperion foarte puternic, pe care îl iubim foarte mult, prin care am vrea să fim cu toţii recunoscuţi. Dar mai e în noi şi un Mitică la fel de puternic, pe care nu ni-l revendicăm, deseori mulţi dintre noi nu ni-l recunoaştem, deseori mulţi dintre noi îl condamnăm fără să ştim despre ce este vorba, ne lepădăm de el ca şi cum ar fi un lucru de ruşine. Mitică şi Hyperion sunt cele două euri – componente ale sufletului românesc. Fără unul din ele suntem parţiali, nu suntem întregi. Deci, omul deplin al culturii române, dacă ar fi fost să existe, ca persoană fizică, ar fi trebuit să poarte pe buletinul de identitate: nume – Eminescu; prenume – Caragiale.
Gaudeamus igitur (latină: Bucură-te, așadar), numit și mai simplu, Gaudeamus, este un popular cântec academic în mai multe țări europene, fiind cântat sau recitat mai ales la ceremoniile universitare de absolvire.
Deși originile textului Gaudeamus igitur sunt foarte vechi și există numeroase versiuni, muzica acestui cântec studențesc datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea și este construită după tipul sarabandei (melodie pe care se execută sarabanda, un vechi dans popular spaniol de origine orientală, cu caracter solemn, mișcare lentă și ritm în trei timpi, devenit în sec. XVII dans de curte în Franța și din sec. XVIII introdus în balete și suite instrumentale). Cu toate acestea, nimeni nu știe exact originea sau numele compozitorului.
Se presupune că muzica se datorează lui Johann Christian Günther (sau Grünthaus) (1717) și a fost rescrisă în 1781 de Christian Wilhelm Kindleben, teolog evanghelic german.
În Cartea muzicii de renume mondial, The Book of World Famous Music, 1971, James J. Fuld scrie:
“„Gaudeamus Igitur” este considerat cel mai vechi cântec studențesc și întruchiparea vieții libere și ușoare a studentului.”
Originea sa, presupusă a fi din secolul al XIII-lea, pare să aibă ca bază unică un manuscris latin datat din 1287 la Biblioteca Națională din Paris, pe care nici Erk-Böhme și, desigur, nici ceilalți nu l-au analizat.
Deutscher Liederhort (Tezaurul cântecelor germane) este o mare colecție de versiuni de cântece populare (Volkslieder) germane, considerată o sursă de autoritate. Este adesea prescurtată ca „Erk-Böhme” după editorii săi Ludwig Erk și Franz Magnus Böhme.
Prin urmare, cântecul datează de la începutul secolului al XVIII-lea și este inspirat dintr-un manuscris în limba latină din 1287. Face parte din tradiția carpe diem (“trăiește clipa”), elogiind bucuria vieții. Este cunoscut și sub numele de De brevitate vitæ (latină: Scurtimea vieții), având ca temă viața și durata ei, fiind considerat astăzi în multe țări drept imnul internațional al studenților. Este cântecul oficial al multor școli, colegii, universități sau societăți academice.
În general, este cântat în versiunea sa latină. În trecut, în multe țări, studenții știau latina și o foloseau pentru a comunica între ei. Imnul Gaudeamus igitur este un supraviețuitor al acestei universalități lingvistice.
Gaudeamus igitur este o lucrare anonimă. Stilul său muzical, versurile sale cântate în latină, evocă mai mult un imn religios și solemn decât un cântec studențesc. Originea exactă nu poate fi cunoscută, deoarece autorii, care nu erau conștienți de proprietatea intelectuală la momentul scrierii sale, nu își revendicau lucrările.
Se presupune că a fost compus în secolul al XIII-lea, pe baza unui manuscris latin scris în 1287 de un episcop din Bologna pe nume Strada, la care se face referire în Biblioteca Națională a Franței. Acest text conține versuri aproape identice cu ultimele versuri ale cântecului, dar fără apariția cuvintelor Gaudeamus igitur. Manuscrisul dezvăluie o melodie diferită de versiunea cântată în zilele noastre. Se presupune că în 1717, Johann Christian Grünthaus a compus muzica.
Într-o colecție manuscrisă de cântece studențești aflată la Biblioteca vest-germană din Marburg, scrisă între 1723 și 1750, se găsește a doua cea mai veche versiune latină cunoscută a imnului. Aceasta însă diferă considerabil de piesa actuală.
Prima apariție cunoscută a lui Gaudeamus igitur, în versiunea sa modernă, se datorează teologului creștin evanghelic Wilhelm Kindleben (1748 – 1785). În colecția sa Studentenlieder (Cântece studențești), publicată în Halle în 1781, acesta prezintă cântecul, împreună cu o traducere germană, mărturisind că a modificat semnificativ textul latin original.
În 1782, melodia cântecului Gaudeamus igitur pare foarte cunoscută în universitățile germane. În Akademisches Liederbuch (Cartea cântecelor academice) de August Niemann (inginer forestier și economist politic german, cunoscut drept compozitor și colecționar de cântece studențești), trei poezii sunt indicate pentru a fi cântate pe această melodie.
Prima versiune tipărită cunoscută a melodiei actuale poate fi găsită în colecția Lieder für Freude der geselligen Freunden (Cântece de bucurie între prietenii reuniți) publicată la Leipzig în 1788.
În 1866, Henri Gaidoz, profesor de geografie și etnologie, celtist și folclorist francez, scria de la Berlin: “Gaudeamus igitur este, după cum știm, cântecul prin excelență al studentului german: nu există solemnitate în care să nu se cânte în cor, cortegii cu torțe, banchete, aniversări glorioase ale Universității etc.”
În prezent, Gaudeamus igitur, cunoscut și cântat în multe țări, este, împreună cu Di canti di gioia, imnul studenților italieni, unul dintre cele două imnuri ale Goliardiei (tip de asociație studențească universitară italiană, modelată după frățiile din Statele Unite și Canada, sau Studentenverbindung de limbă germană).
Cine a fost Christian Wilhelm Kindleben, considerat autorul versiunii moderne
Christian Wilhelm Kindleben (sau Kindlebn), având pseudonimele Michael Brephobius și Florido, 4 oct. 1748, Berlin – 1785, Jena sau Dresda, a fost teolog, scriitor și publicist german.
Provenind dintr-un mediu foarte modest, Kindleben a studiat teologia protestantă la Universitatea Friedrichs din Halle, începând din 1767, cu ajutorul unor binefăcători care i-au recunoscut talentul. Cu sprijinul profesorului său, Johann Georg Jacobi, a încercat să scrie și poezie.
După efectuarea studiilor, a lucrat ca predicator în mediul rural, în Kladow, Gatow și Glienicke, dar în 1776 a trebuit să renunțe la această activitate datorită stilului său de viață extravagant.
Kindleben a lucrat și ca profesor. În plus, a fost activ și ca scriitor și editor. În 1778 a lucrat pentru scurt timp ca asistent al lui Johann Bernhard Basedow la Philanthropinum Dessau. Philanthropinum (din greacă: philos = prieten și anthropos = om) era o școală reformistă și progresistă în Dessau, Germania, care a funcționat din 1774 până în 1793. Se baza pe principiile filantropinismului, o mișcare educațională dezvoltată în zona germanofonă în timpul epocii Iluminismului
[Filantropinismul sau filantropismul a fost o mișcare pedagogică din sec. XVIII care, urmând teoriile lui J. J. Rousseau, voia să realizeze o educație firească și umană a copiilor.]
A eșuat la doctoratul susținut la Frankfurt an der Oder. După ce Kindleben și-a luat doctoratul în 1779 la Universitatea din Wittenberg ca „Doctor în Înțelepciunea Mondială și Magister în Arte Libere”, a vrut să se stabilească ca lector la Universitatea din Halle.
Demis mai înainte din mai multe funcții din cauza modului său de viață, a fost expulzat din Halle în 1781. În ultimii ani ai vieții sale și-a câștigat existența ca scriitor la Berlin, Leipzig și Dresda.
Astăzi, Kindleben este cunoscut mai ales ca autor al lucrării Studenten-Lexicon (Lexicon studențesc), una dintre cele mai importante mărturii ale limbii (lexicului) și culturii studențești din secolul al XVIII-lea.
Studenten-Lexicon
Pagina de titlu a Lexiconului studențesc, Halle (Saale), 1781
Multe dintre expresiile documentate de Kindleben fac acum parte din limba germană de zi cu zi. Cea mai importantă lucrare a sa din 1781 a fost prima colecție tipărită din lume de cântece studențești, pe care a adunat-o din tradiția orală, parțial revizuită și pregătită pentru tipar.
Deoarece cultura studențească nu era considerată deosebit de acceptabilă din punct de vedere social la acea vreme, aceste două lucrări publicate în Halle au fost confiscate de către prorectorul universității de acolo și, prin urmare, a fost expulzat.
În cântecele sale studențești a publicat și prima versiune a lui Gaudeamus igitur, cea mai faimoasă și cea mai importantă melodie studențească din lume, care este documentată tipărit și este folosită și astăzi. El este considerat autorul, deoarece a editat tradiția orală cu mare atenție. S-a stins din viață la vârsta de 37 de ani.
Versiunea modernă
Gaudeamus igitur
Iuvenes dum sumus.
Post iucundam iuventutem
Post molestam senectutem
Nos habebit humus.
Să ne bucurăm, așadar,
Cât încă suntem tineri
Fiindcă dup-o tinerețe agitată,
Și-o bătrânețe-ngreunată,
țărâna ne va avea pe toți.
Ubi sunt qui ante nos
In mundo fuere?
Vadite ad superos
Transite in inferos
Hos si vis videre.
Unde-s, oare
Cei ce-au trăit înainte-ne?
Poți s-ajungi până-n Ceruri
Sau să pășești prin Iad
De dorești să-i revezi.
Vita nostra brevis est
Brevi finietur.
Venit mors velociter
Rapit nos atrociter
Nemini parcetur.
Viața ne este scurtă
Va fi terminată prea curând,
Moartea vine fulgerător
Atroce ne agață-n ghearele-i.
Nimeni nu-i cruțat de-aceasta.
Vivat academia!
Vivant professores!
Vivat membrum quodlibet;
Vivant membra quaelibet;
Semper sint in flore.
Trăiască Școala!
Trăiască profesorii!
Trăiască fiecare-ntrebător!
Trăiascã fiecare-ntrebătoare!
Fie ca ei să-nflorească de-a pururi!
Vivant omnes virgines
Faciles, formosae.
Vivant et mulieres
Tenerae, amabiles,
Bonae, laboriosae.
Trăiască toate fecioarele
Binevoitoare și curate la suflet!
Trăiască, de-asemeni,
Femeile tandre, iubitoare
și pline de hărnicie!
Vivat et respublica
et qui illam regit.
Vivat nostra civitas,
Maecenatum caritas
Quae nos hic protegit.
Trăiască patria
Și cei ce-o conduc!
Trăiască-ne orașul
și binefăcătorii acestuia
Care, prin caritatea lor, ne oferă siguranță!
Pereat tristitia,
Pereant osores.
Pereat diabolus,
Quivis antiburschius
Atque irrisores.
Fie ca tristețea să piară!
Fie ca urâtorii să piară!
Fie ca Diavolul să piară!
Fie ca oricine-i împotriva școlii noastre,
Oricine-ar râde de-aceasta, să piară!
GAUDEAMUS IGITUR
(varianta C.W. Kindleben, 1781)
Gaudeamus igitur
Iuvenes dum sumus.
Post iucundam iuventutem
Post molestam senectutem
Nos habebit humus.
Să ne bucurăm, deci,
Cât timp suntem tineri.
După draga tinereţe,
După trista bătrâneţe,
Ne va avea pământul.
Ubi sunt qui ante nos
In mundo fuere?
Vadite ad superos
Transite in inferos
Quos si vis videre.
Unde-s cei ce-nainte-ne
Pe lume au fost?
Duceţi-vă-n ceruri,
Mergeţi în Infern,
De vreți a-i vedea.
Vita nostra brevis est
Brevi finietur.
Venit mors velociter
Rapit nos atrociter
Nemini parcetur.
Viaţa noastră scurtă e,
Se va sfârşi iute –
Vine moartea repede,
Ne răpeşte, crudă –
N-o va păstra nimeni.
Vivat academia!
Vivant professores!
Vivat membrum quodlibet;
Vivant membra quaelibet;
Semper sint in flore.
Şcoala să trăiască!
Trăiască magiştrii!
Să trăiască-orice membru,
Să trăiască-orice membri,
Mereu fie-n floare!
Vivant omnes virgines
Faciles, formosae.
Vivant et mulieres
Tenerae, amabiles,
Bonae, laboriosae.
Toate fetele trăiască,
Vesele, frumoase.
Trăiască femeile,
Gingaşe, drăguţe,
Bune, muncitoare.
Vivat et res publica
et qui illam regit.
Vivat nostra civitas,
Maecenatum caritas
Qui nos hic protegit.
Trăiască şi statul
Şi cine-l conduce.
Urbea noastră să trăiască,
Mila mecenaţilor,
Ce-aici ne-ocroteşte.
Pereat tristitia,
Pereant osores.
Pereat diabolus,
Quivis antiburschius
Atque irrisores.
Să piară tristeţea,
Să piară duşmanii,
Diavolul să piară,
Cine-i antitineri
Şi zeflemitorii.
© CCC
Aşa cum Renaşterea a crescut şi s-a difuzat din centrul ei italian şi celelalte ţări ale Europei au primit răsunetele ei uneori cu o sută de ani întârziere, tot aşa clasicismul a pornit din Franţa, producând interesante şi particulare reacţii în alte ţări ale continentului.
Dacă Orientul Apropiat infuzase, în Evul Mediu, o doză considerabilă de fabulos culturii europene, contactul oricât de superficial la început cu Persia, India, China etc. avea să deschidă un făgaş spre acele filoane ale spiritualităţii nici până astăzi epuizate.
Antichitatea rămâne depozitul de modele pentru umanitatea obosită, care simte nevoia să se întoarcă spre obârşii, spre a primi putere. E ca şi cum sumero-babilonienii ar citi din nou cosmogonia, pentru a întineri timpul îmbătrînit al contemporaneităţii.
În complexul uriaş al culturii universale, Antichitatea, atât cea orientală, cât şi cea clasică, stă ca un sacru depozit de modele pentru eternitate.
Cultura este un instrument manuit de profesori pentru a fabrica profesori, care atunci cand le vine randul, vor fabrica profesori.
Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obisnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.
Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă
negrul pe alb și punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învată ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este
nefericit în lucrul sau;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață
să nu asculte sfaturile “responsabile”.
Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.
Moare câte puțin cine-și distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângandu-și de milă
Și detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.
Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că “a fi viu”
cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o traim…
Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, doreste-ți în fiecare zi…
(Cine moare?)
Suport, cu coarne de cerb, pentru călimări, pensulă și toc cu peniță, cca. 1920
Articol apărut în Revista Independența Română – Independența prin cultură, Anul 4, Nr. 45.
„Toate perioadele istorice în care valorile suferă un proces de dezagregare sunt perioade de mare înflorire a kitsch-ului.” (Hermann Broch)
Oamenii sunt diferiți și tocmai de aceea nu toți sunt atrași de simplitate. După cum afirmă Abraham Moles, Kitsch-ul este opusul simplității. Unii oameni vor să iasă din tipare, să atragă atenția prin detalii multiple împingând totul la extrem. Vestimentația, machiajul, atitudinea, comportamentul, obiectele, casele, decorurile… toate au în spate omul kitsch.
Kitsch-ului, se pare că îi place să atragă atenția. Dacă stăm bine să ne gândim este vorba de gustul fiecăruia, însă cultura esteticului definește ființa. Pentru o mare parte a populației, kitsch-ul face parte din viață, este o atitudine cât se poate de firească. Pe stradă, tot felul de lucruri bizare ne lovesc retina. Ele țin de prostul gust al oamenilor, de nepăsare, de dorința de kitsch, de lipsa unui sistem de valori, de dispretul față de decență etc. Din păcate, acesta a pătruns în toate domeniile vieții sociale, și este vizibil peste tot.
Dar ce este, de fapt, un kitsch și de unde provine? Despre termenul kitsch cunoaștem exact data și locul de origine. Munchen, în Bavaria, în 1860. Acesta este utilizat în lumea artei pentru a indica produsele făcute de mântuială. Etimologia sa rămâne totuși nesigură.
Acesta derivă din verbul verkitschen, care în dialectul bavarez semnifică a vinde la preț scăzut sau a vinde cuiva altceva decât crede el că primește. Poate deriva și din verbul german kitschen, “a colecționa din gunoiul găsit pe stradă”. Poate deriva de asemenea dintr-o pronunție greșită a englezescului sketch, care se referă la schițele pe care turiștii angloamericani le cumpără de la artiștii de pe stradă, ca o amintire.
Larousse, definește kitsch sau kitch (germană) ca adjectiv invariabil și nume masculin invariabil. Se referă la un obiect, un decor, o operă de artă de prost gust sau o vulgaritate, intenționată sau nu, care îi încântă pe unii și pentru alții sunt respingătoare.
Unii autori se referă la definiția de bază, cu privire la obiectul de artă, alții consideră kitsch-ul mai mult ca un fenomen social. Pentru alții, kitsch-ul este ceva mai înrădăcinat în om, emotional și existential, care nu are nimic de-a face cu stilul.
Kitsch-ul influențează valorile fundamentale ale spiritului uman: frumosul, adevărul, binele. El poate deveni un mod de existenţă. Omul kitsch este definit prin mentalitate kitsch, gândire kitsch, comportament kitsch, relaţii şi situaţii kitsch, chiar o concepţie kitsch despre lume. Nu doar obiectele sau artele pot deveni kitsch, ci și atitudinea. Ea se manifestă printr-un comportament lipsit de naturaleţe și stil, absolut nefiresc, ce are tendinţa de a copia personalitatea altcuiva, iar din această atitudine, ia naștere omul kitsch care își schimbă constant preferințele și este ușor de influențat.
Mentalitatea kitsch este strâns legată de comportamentul subcultural, de lipsa de educație estetică, ce duc la alterarea gustului unor mase uneori impresionante de oameni, care se complac în compania unor forme lipsite de orice valoare artistică.
Prezența kitsch-ului în viața modernă poate fi explicată și prin accederea prea rapidă a unor oameni nepregătiți din punct de vedere cultural la poziții sociale înalte. Acest fenomen face parte din amplul proces de alienare a omului în condițiile unei societăți ce întreține iluzia că fericirea poate fi obținută prin evadarea imaginară din real și prin convertirea criteriului comercial în criteriu estetic.
Lipsa de cultură, amestecul de valoare și nonvaloare, lipsa de orizont, toate contribuie la accentuarea tendinței de kitsch. El este ruda vulgarității și își are consumatorii lui.
Kitschul se naște și se dezvoltă în societățile în care se întâlnesc decadenţe şi degenerări ori dislocări ale culturii tradiţionale. Kitsch-ul conduce la dezumanizarea indivizilor, iar aceasta din urmă duce la conflict. Întotdeauna au existat diferențe de gusturi, care au dus la conflicte, însă promovarea componentelor kitsch nu duce decât la alterarea conflictelor deja existente, în societate.
De exemplu, un rol important, în răspândirea unor genuri musicale, cum este maneaua, îl au factorii social-politici, economici, lumea haotică, lipsită de orientări clare în promovarea valorilor culturale, în care alterarea simțului frumosului a dus la proliferarea producţiilor kitsch: maneaua în locul muzicii populare sau lăutăreşti autentice, posterele în locul picturii de bună calitate, lectura tabloidelor în locul literaturii, jocurile mecanice şi accesarea programelor de “entertainment” etc.
Amploarea pe care manelismul a luat-o în prezent poate desluşi realităţi ale vieţii culturale româneşti, cultură ameninţată de degradare şi de pierdere a identităţii. Referindu-ne strict la genul muzical în care se înscrie maneaua, trebuie să precizăm că în istoria muzicii româneşti există germeni care au dus la înflorirea manelei actuale.
Sociologii, filozofii culturii care au analizat psihologia poporului român cu luminile şi mai ales umbrele care definesc tiparul caracterologic al românului subliniază că din pasiunea pentru tot ce este străin, din împrumuturi şi imitaţii ale unor modele culturale de import, s-a ajuns şi la pasiunea pentru melodia orientală. Prin urmare, în televiziune, în presa scrisă, manelismul este atotputernic.
În perioada comunistă idealul societății era omul nou. Astăzi, omul nou, aflat sub numeroase influențe, a devenit omul kitsch, un individ agitat, dezorientat, lipsit de o personalitate proprie. Omul este doritor de frumos și de fericire, însă fără o educație estetică, acestea îl conduc spre acea nevoie de satisfacere imediată a lor, prin consumul de produse kitsch.
Caracterul amăgitor al kitsch-ului nu rezidă în ceea ce ar putea avea el în comun cu falsul efectiv, ci în pretenția sa de a le oferi consumatorilor săi, în esență, aceleași feluri și calități de frumos precum cele întrupate în originalele unice sau rare și inaccesibile.
Kitsch-ul oferă frumosul instantaneu, susținând că nu există o diferență de substanță între el însuși și frumosul original care este etern.
La jumătatea secolului al XIX-lea, M. Eminescu scria: “Un popor barbar îşi are industria lui de casă, meseriile lui, activitatea lui economică sănătoasă, deşi primitivă poate. Când el, în loc de a da dezvoltare propriei sale munci, cumpără obiectele gata de la străini fără a învăţa el însuşi a le produce, e semibarbar”.
Ceea ce se întâmplă astăzi în cultura României ne apropie de imaginea despre care vorbea Eminescu, în 1970. Într-adevăr există inteligență, talent, imaginație, creativitate în români, dar depinde doar de noi înșine și de alegerile noastre să schimbăm imaginea românilor în lume!
Andreea-Monica State-Știrbu, cercetător sociolog