Citate despre Cultura

Nesocotindu-mă niciodată o persoană atât de importantă [pentru a fi o personalitate marcantă a culturii române], nu m-am gândit la atributele care mă caracterizează. De altfel, de mic copil am suferit de o timiditate inhibitorie faţă de lumea din jur. M-a stăpânit toată viaţa, în ciuda jovialităţii mele. Nimeni n-a ştiut şi, probabil, n-a bănuit ce chin era pentru mine luarea cuvântului în public. Fiecare seminar, fiecare curs, fiecare conferinţa erau insoţite de un trac care-mi oprea cuvintele în gât. Făceam aproape totdeauna crize de tahicardie, din pricina efortului, a emoţiei, dar mai ales de teamă că n-am să izbutesc să spun tot ce trebuie spus, să dau auditoriului satisfacţia unei comunicări depline. Dar fie rutina, fie apropierea studenţilor de mine, mi-au dat încredere în ceea ce făceam şi în ceea ce urmăream: să le lărgesc orizontul de cultură, să-i fac să iubească literatura, să-i înalţ spre lumea valorilor. Rezultatele au fost treptat tot mai bune. Studenţii veneau la mine nu numai pentru chestiuni de specialitate, ci şi cu întrebări de viaţă, ca la un duhovnic. Până astăzi primesc mărturiile afecţiunii lor. Unii vin să mă vadă chiar la Văratec, alţii îmi scriu sau îmi trimit cărţile lor, cu calde evocări ale anilor lor de formaţie.

O idee trecuta in mod indiferent prin mintea noastra, fara sa trezeasca o pozitie a individualitatii, e pierduta pentru noi. In schimb, o alta care ne excita atentia si interesul, din care adoptam ce ne convine, devine proprietatea noastra…O idee nu-ti poate produce adevarata caldura in suflet decat daca ai suferit pentru ea. Cheltuiala morala pe care ai facut-o ca sa o pastrezi iti arata ca o meriti.

E foarte important să precizăm drumul de apucat de acum înainte. Şi foarte important să gândim mai serios la învăţământ, la Biserică şi în primul rând la familie. Nucleul formării unei personalităţi este familia. Or, în clipa în care familia se dizolvă, personalitatea nu se mai poate forma. Nu trebuie să ignorăm asta. Este un dat elementar. Nu se spunea, pe vremuri, «n-are şapte ani de acasă»? Acum nu se mai zice, că n-au. De ce? Nu prea mai are nimeni măcar un an de acasă… Nucleul a fost nu numai slăbit, nu numai risipit, dar tinde să dispară. (…) Dacă tu nu vii de acasă în cei şapte ani cu sufletul, sufleţelul cât de cât modelat, atunci e greu să o înceapă şcoala chiar de la capăt cu tine. Însă învăţământul trebuie, totuşi, eu nu pot să spun revizuit, pentru că s-a revizuit, după părerea mea, într-un mod cu totul nepotrivit, să revină în matcă. Învăţământul a devenit pur şi simplu un loc de informaţii. Nimic formativ. Toate disciplinele, sau cele mai importante, sunt cele care privesc economia, comerţul, finanţele şi informatica, tehnica. Nimic altceva. Disciplinele umanistice? Ah! Cine mai învaţă latina? Cine mai învaţă greaca? Nici nu se mai pune problema. Dimpotrivă, sunt considerate, am impresia, aşa, cu oarecare dispreţ. Când am vorbit despre umanismul antichităţii clasice greceşti, mi s-a râs în nas. Şi stau şi mă gândesc ce se poate întâmpla în atari condiţii.

Ne întrebăm: cum mergem mai departe? Nietzsche zicea: „O să vină o vreme – şi a şi venit – în care nu va mai exista aproapele, ci departele nostru”. Era ateu şi recunoştea cu durere că nu-L mai are pe Dumnezeu. Îşi numea ateismul „infirmitatea mea”. Astăzi nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Asta ne taie rădăcinile; iar o lume fără rădăcini este o lume fără morală. Nu se poate trăi fără modele. 

Pentru mine Vrancea este o „vatră, o „țară , una din acele fericite enclave care-şi păstrează peste secole şi chiar, poate, peste milenii înfățişarea neschimbată. Străjuite de cele mai multe ori de munți, ele stau neclintite în fața furtunilor şi a invaziilor de tot felul. De aceea Vrancea, ca şi Maramureşul de pildă, respiră o putere încă neirosită în înnoiri pripite, în supunere la presiuni exterioare menite să le schimbe rânduielile străvechi. Parcă şi peisajul are o frumusețe şi o demnitate aparte. La Soveja, odată, fermecată de înălțimea şi parfumul brazilor, am simțit nevoia să mă întind în iarbă ca să le văd vârfurile profilate pe cer. Mi-am înfipt mâinile în iarba parfumată de cimbrişor şi am privit cerul. Mă simțeam ca într-o altă lume, un om vechi într-o altă lume, mai aproape de natura nepoluată. Suiau în mine energii necunoscute, ca într-un Anteu Modern, revenit la sânul mamei Gea! Mă aflam în Vrancea bunicului meu, pe care am simțit-o întotdeauna a mea „cu neascunsă mândrie". Împlântată într-o istorie veche, după cum o arată cultura populară bogată şi originală, cu poeziile, legendele, obiceiurile, jocurile cu măşti, vatra aceasta care cântă încă pe strămoaşa Tudora Vrâncioaia şi pe „moșu Ştefan (Ştefan cel Mare), vatra aceasta a fost mândră şi harnică, cu oameni liberi, răzeşi mândri şi stăpâni pe bunurile lor. Vorbind despre viața sa, Simion Mehedinți, savantul geograf, scria despre sine „țăran pe care soarta l-a depărtat de viața sănătoasă a satului unde se născuse” (adică Soveja).

Antichitatea rămâne depozitul de modele pentru umanitatea obosită, care simte nevoia să se întoarcă spre obârşii, spre a primi putere. E ca şi cum sumero-babilonienii ar citi din nou cosmogonia, pentru a întineri timpul îmbătrînit al contemporaneităţii.

Cu cat citesti mai mult, cu atat imiti mai putin.

Trebuie citite scrierile celor vechi, deoarece lectura lor ne da avantajul imens de a putea folosi lucrarile atator oameni, fie pentru a cunoaste acele lucruri care au fost ingenios descoperite altadata, fie pentru a sti, de asemenea, ce mai ramane de descoperit de acum incolo.

S-ar putea să prinzi atîta cultură cît să urăşti oamenii care vorbesc greşit gramatical. (De veghe în lanul de secară)  

Copilăria mea s-a desfăşurat într-o atmosferă de linişte, de bună stare şi chiar de euforia unei vieţi patriarhale. Deşi era vremea tramvaielor cu cai, iar felinarele cu gaz aerian erau aprinse la căderea serii de un personaj umil, totdeauna binevenit, iar gardistul (poliţistul) trecea noaptea pe lângă case şi fluiera ca să ne dea de veste că totul este în ordine, mă simţeam foarte în largul meu. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți, personalități, modele.

Nu cunosc alta libertate pentru oameni si popoare decat cultura. Nici libertatea de a trai in prejudecati si in privilegii, nici libertatea de a te folosi de munca altora, nici libertatea de a nu face nimic, nici libertatea de abuzuri langa suferinta obsteasca nu le socotesc libertati.

Cultura este ceea ce ramane dupa ce am uitat tot ce am invatat.

În lumea familiei, domneau rânduieli vechi, cu vizite oarecum protocolare, cu onomastici sărbătorite ca adevărate recepţii, ca să nu mai vorbim de Paşte și Crăciun, când se strângea familia din toate unghiurile ţării. De politică nu se vorbea deloc… Lumea era mulţumită, se trăia fără griji, viaţa socială se desfăşura în armonie. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Cultura nu se mosteneste, se cucereste.

Cel dintai capitol din credo-ul meu este ca savarsesti o crima impotriva culturii, daca te impodobesti cu ea din lux si nu o asimilezi din necesitate organica.

Isi formeaza o parere deplorabila asupra culturii cel ce-si inchipuie ca ea se cladeste pe memoria formulelor. Un elev prost al cursului de specialitate stie mai mult de­spre natura si despre legi decat stiau Descartes sau Pascal. Dar este el oare capabil de aceleasi demersuri spirituale?

Cred că sunt, dacă nu chiar prima, una dintre primele persoane care au lansat această formulă a apartenenţei la Galaxia Gutenberg, la Galaxia Cărții. Încă de acum câţiva ani, la Conferinţa de la Snagov despre economie şi cultură, mi-am exprimat temerile în legătură cu înlocuirea cuvântului prin imagine, cu competiţia între televizor şi computer pe de o parte, şi carte pe de alta. Insesizabil încă pentru foarte mulți, pericolul transmiterii informaţiel şi comunicării pe aceste căi creşte vertiginos în raport cu folosirea tot mai redusă a cărţii. Exemplele pe care le dădeam atunci despre cățiva tineri pasionaţi de televizor şi aşi în materie de jocuri pe computer, dar care nu citiseră nici o carte în afară de manuale, erau câteva, cunoscute de mine. De atunci, exemplele s-au înmulţit enorm, dovadă rezultatele catastrofale din ultimii ani la capacitate şi la bacalaureat. S-a făcut mult haz de răspunsurile aberante, dar puţini ne dăm seama încotro mergem cu aceşti tineri care, părăsind lectura, se îndepărtează implicit de bogăţia limbii. Vocabularul lor e tot mai sărac, mai degradat, dar această împuţinare exprimă probabil, din nefericire, şi o slăbire a puterii de judecată, a coerenţei ideilor (dacă vor mai avea idei). Căci cuvântul scris rămâne în minte şi se aşează, zideşte, ordonează, în vreme ce succesiunea rapidă, fuga imaginilor influenţează negativ procesul gândirii, făcând din privitor un receptor pasiv, incapabil de reacţie mentală personală. Ne dăm seama ce se va întâmpla cu generaţiile viitoare din care noile forme de învăţământ nu vor mai face oameni de cultură, discheta de care se face atâta caz neputând înlocui niciodată vechiul şi credinciosul prieten, cartea. Să-mi fie îngăduit ca, după aproape 40 de ani de profesorat universitar, să preţuiesc valoarea acestui prieten, socotindu-mă cetăţean credincios al Galaxiel Gutenberg si să mă tem de efectele grav nocive pentru intelect şi spirit ale galaxiei televizorului şi computerului.

Foarte ciudat! Sunt împărţită între tot felul de gânduri, după direcţia pe care ar putea-o urma viaţa mea de acum încolo. La neputinţele fizice am şi fost supusă. Se şi vede. La cele intelectuale, hm! încă lucrurile, hî! merg destul de bine. La cele spirituale văd că se produc o sporire şi o intensificare. Nu pot să spun ciudată, pentru că dacă aş spune aşa, ar însemna că nu mi-e apropiată, mi-e foarte apropiată şi-mi dă o mare bucurie lăuntrică. Simt din ce în ce mai mult nevoia înălţării către Cele de Sus. Către patria noastră cea adevărată. Şi cu atât mai mult mă simt atrasă către Cele de Sus cu cât împrejurul nostru parcă apare sau se construieşte altă lume decât cea în care m-am născut şi am trăit. Este vorba de o lume secularizată, în care spiritul, din nefericire, e pe cale să dispară, intelectul este în pericol din pricina părăsirii cărţii, a lecturii; oamenii fiind tentaţi de televizor, şi ceea ce pe vremuri era considerat necuviincios sau, cum spunea Noica, «erau lucruri care nu se cădeau făcute», devin legiferate, atunci înţelegeţi că mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc aici. Şi de aceea simt, probabil, nevoia acestui recul de natură spirituală.

Apoi războiul, care a coincis cu studenţia mea. Trebuie să mărturisesc că pe noi, cei tineri, prinşi în noutatea învăţământului universitar, războiul nu ne-a prea afectat. Viaţa studenţească a fost, totuşi, frumoasă. Aveam profesori de primă mărime şi la Drept, şi la Litere, citeam enorm la Biblioteca Facultăţii Carol I, mă pregăteam serios de examene. În acelaşi timp, participam la viaţa culturală a Bucureştiului care, în ciuda războiului, era foarte bogată… (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)