Întorcându-se de pe munte, admira, sub panașul său de stejari, vechea casă cenușie de piatră: nu îmbina ea într-un echilibru armonios, prin dispunerea zidurilor și a acoperișului, arhitectura canadiană cu arhitectura franceză? Cu zidurile ei solide, construite din pietre de câmp, a izvorât firesc din această proeminență, îndeplinind nevoile celor care au ridicat-o. Dar aceștia doriseră să-și încheie opera punând acolo o coroană franceză. Exista acolo un semn. Nu era o himeră să vrei să aclimatizezi aici geniul și cultura Franței. Solul și clima erau propice dezvoltării acestei plante nobile a cărei vigoare concura cu strălucirea ei. Cu siguranță era necesară o sarcină preliminară: să se curețe pământul de vegetația parazită care îl invadase care amenința să sufoce tulpina franceză. Avea să se lupte corp la corp cu această buruiană atunci când simțea că armata lui este suficient de puternică pentru a lupta cu șanse serioase de victorie. Pentru moment, era vorba de organizarea, încadrarea și întemeierea națiunii franco-canadiene pe temelii de nezdruncinat: oferindu-i o doctrină în armonie cu temperamentul ei etnic; să-i inspire mândria în originile sale și credința în destinul său. Campania pentru „Sanatoriul Național” avea să se încheie în curând: urmau să fie stabilite patru realizări și punctul final. Această campanie a obținut un succes care a depășit așteptările lui Larocque. Tirajul jurnalului „La Nouvelle-France” se menținea la douăzeci și cinci de mii de exemplare. Jurnaliştii franco-canadieni şi anglo-canadieni s-au implicat în polemici violente în jurul dezvăluirilor scandaloase. Unele ziare apărau punctul de vedere al lui Larocque cu cele mai clare rezerve. Majoritatea susțineau partea adversă. Până la urmă, toată această agitație a condeiului și a cuvântului a făcut un deserviciu parlamentarilor. Oamenilor li s-au dat motive întemeiate să râdă de aleșii lor și să disprețuiască acești mici tirani, produși în masă, prin vot. Oamenii curajoși au dat frâu liber disprețului lor și au râs până când abia se mai puteau ține pe picioare. Acesta a fost scopul lui Larocque de a provoca, pe o scenă mare, acest dans de fantoșe.
(La Chesnaie)
© CCC
Poate ca iubirea este mai cu seama mijlocul folosit de Occident spre a se elibera de conditia de om.
Am văzut democraţiile intervenind contra aproape a orice, cu excepţia fascismului.
Mi-au pus în gură: „Secolul XXI va fi religios”. Nu am spus niciodată acest lucru, desigur, pentru că nu știu. Ceea ce spun, însă, este și mai incert. Nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară.
Interviu luat lui André Malraux de Pierre Desgraupes, Le point, 1975.
© CCC
Lucrurile pe care le numesc josnice nu ma umilesc. Fac parte din firea omului. Le accept la fel cum primesc frigul iarna.
In orice biblioteca, scriitorii in viata alcatuiesc o minoritate infima; marii cititori stau toata viata de vorba cu mortii.
A vorbi despre moarte este una din posibilitatile cele mai rationale de a vorbi despre sensul vietii.
Cultura este suma tuturor formelor de arta, de iubire si de gandire, care, pe parcursul secolelor, l-au ajutat pe om sa fie tot mai putin inrobit.
Fără asimilarea culturii altor popoare în amănunt ne va fi mai greu, dacă nu imposibil să apărăm, să impunem şi să iubim propria noastră cultură naţională.
Nu se face politica cu morala, dar nici fara ea.