Citate cu tagul "destin"

Nu-i asa ca amanuntul biografic poate schimba in bine viata cuiva? Dar de ce oare unii au parte de unul sau mai multe amanunte biografice care-i fac fericiti, iar altii au parte de unul sau mai multe amanunte biografice ingrozitoare, cumplite? Nimeni nu stie. Oamenii prefera sa creada ca altcineva le dicteaza viata. Ca altcineva le deseneaza cursul vietii…

…în zilele acelea, preferam să nu mă gândesc prea mult. Dacă aş fi început să reflectez, aş fi rămas la Paris, pentru ca apoi să mă căiesc! Destinul cobora afectuos scara de la vechea-i caleaşcă şi mă poftea să mă urc în ea. Dar dacă priveai mai îndeaproape vedeai că-i o glumă urâtă: destinul îmi întindea o cursă… Ajunsesem chiar să-mi spun: poate că întotdeauna mi-am pus prea multe întrebări. Unii nu se gândesc aşa mult; aceştia sunt mai fericiţi. Şi dacă mi-aş fi îngăduit, măcar o singură dată, să nu mă gândesc? Ce-ar fi să iau această invitaţie ca pe un lucru bun, să accept Veneţia ca pe un dar, fără să mă aştept să văd ieşind vreun şarpe sau vreun liliac din cutia cu ciocolată sau din buchetul de flori?

(Trestia revoltată)

Fortuna labilis.

Destin (soartă, noroc) schimbător.

Când hoinărind, alăturea,

noi mână-n mână ne găsim

cu ochii la aceeaşi stea –

mai e nevoie de destin?

(Strofe de-a lungul anilor)

Când prin oraş calci lin pe străzi

sămânţa ulmilor, şi-n mers

în adevăruri limpezi crezi –

mai e nevoie de vreun vers?

Când muşchiul de pădure mult

ne-alină-n vară verde dor

şi glasul picurat ţi-ascult –

mai e nevoie de-un izvor?

Când în bătaia vântului

mlădie umbli pe colnic,

pe-ntinderea pământului

mai e nevoie de vreun spic?

Când între lipsă şi prisos

ne bucurăm de câte sunt

şi cântă pe subt glii un os –

mai e nevoie de cuvânt?

Când îţi ghicesc arzândul lut

cum altul de Tanagra nu-i,

din miazănoapte până-n sud

mai e nevoie de statui?

Când hoinărind, alăturea,

noi mână-n mână ne găsim

cu ochii la aceeaşi stea –

mai e nevoie de destin?

(Strofe de-a lungul anilor)

În pieptul tău se află stelele destinului tău.

Omul e o funcţie nobilă a spiritului, care creează şi cârmuieşte această lume către destinul ei. Fiecare om ar trebui să fie pentru Dumnezeu un Rai al delectării Sale, mai ales că nu luăm cu noi decât binele pe care l-am făcut.

Încă de la vârsta copilăriei, trăim cu spiritul turmentat şi ne legăm viaţa de un Luceafăr. Niciodată nu ne mai luăm ochii de la steaua destinului şi, pentru fiecare dintre noi, acel licăr devine un ideal ceresc, o pecete a noastră în univers.

Noi, românii, am avut destinul de-a ne fi născut undeva între Mitică şi Hyperion, trăind în Caragiale şi visând în Eminescu.

Fericirea e un talent pentru destin.