Cant bucuria de a rataci si placerea de a ma sfarsi de dor.
(Caligrame)
© CCC
Poate că asta, iubirea care ar fi putut fi, era ceea ce sufla peste chipul ei cu trăsături delicate, uneori o expresie de încordare abia simţită, un înţeles tăinuit, asta poate aprindea în ochii ei frumoşi un dor straniu, dăruindu-i un farmec căruia puţini îi puteau rezista. De ce au oare femeile ochi atît de vrăjitoreşti?
(Ulise)
Cand nu stii ce simti, cand nu stii de ce esti agitat, nervos, cu capu-n nori si cu gandurile vraiste, nu da vina pe tine – recunoaste ca ti-e dor si uita-te spre fiinta care te-a ravasit. Du-te pana la ea si vei da de tine, intreg.
(Niste raspunsuri)
Cand aspiratii ce au inca putere si tinerete in ele te parasesc dintr-o data intr-o dimineata, cand doruri si ganduri pline de vlaga te lasa pe neasteptate fara sa intelegi de ce, sa stii atunci ca-i toamna in sufletul tau; caci numai toamna cad si frunze verzi de pe ramuri…
Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.
Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.
Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi
Pe drumul nesfârşirii. Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-i să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.
Exista un pesimism care se naste dintr-o saracie si altul dintr-un prisos de viata. Cel dintai exprima slabiciunea noastra, al doilea, o nemarginita sete de viata. In cazul dintai, suntem incapabili sa gustam lumea si viata, in al doilea, lumea cu toate comorile ei nu e in stare sa ne indestuleze patimile si nesfarsitul dor de a trai, si zicem: ,,lumea e un rau”.
Pierdut in mijlocul pustietatilor universului, singur pe mica farama de pamant ce se rostogoleste cu o viteza ce scapa simturilor noastre, undeva in adancul spatiului infinit, hartuit de chinuitoarea intrebare “care este rolul existentei?”, omul merge darz, tot inainte, si tot mai sus, pe drumul biruintei sale asupra tuturor tainelor pamantului si cerului. El merge inainte semet, singuratic, stropind cu sangele sau drumul acesta spinos, facand sa rasara din fiecare strop de sange fierbinte florile nepieritoare ale poeziei: chemarile pline de dor ale sufletului sau inflacarat si le preface cu maiestrie in muzica; din experienta sa creeaza stiintele, imbogatind cu fiecare pas al sau viata, asa cum soarele imbogateste pamantul cu razele-i generoase.
De carte trebuie sa te apropii ca de o iubita. Nu trebuie s-o citesti decat atunci cand ti-e dor de ea. Cititul in momente nepotrivite este infructuos. De aceea, daca prin natura sa cititorul este instabil, trebuie sa citeasca mai multe carti deodata. Pe fiecare la timpul sau. Sa fie poligam. Nimic nu te reconforteaza mai mult, dupa o munca intelectuala intensa, decat o alta munca intelectuala intensa.