Lumea e mare, dar noi suntem şi mai mari, dacă ne credem în stare s-o cucerim!
Calugarii au aerul ca merg impiedicat in lumea pamanteasca, pentru a dansa intr-un spatiu in care „omul veacului” merge impiedicat, daca nu il ignora.
Dar, sub masca rece a unei lumi de gheaţă, strivit de risipa de vorbe şi rostiri mincinoase, ochiul său se simte părăsit. Individul simte cum planează asupra sa demonul singurătăţii, al izolării în cosmos. Nu ştiu dacă vreodată aţi încercat acest sentiment într-un strigăt comprimat de disperare. De timpuriu, Cioran percepe existenţa, prin prisma negativităţii exacerbate, ca o cădere, un declin, o voluptate satanică, însemnată de tragicul experienţei individuale. Totodată, cetăţeanul român ajunge la stadiul de “erou turmentat” din cauza unei monotonii insuportabile, sau a recunoaşterii unei limitări personale organice. Idealizează violent, utopic.
Nu mai avem ochi pentru privighetori, ne pierdem mirosul dulceag al ierbii, în lumea noastră dispar grădinile şi izvoarele pure. Suntem năpădiţi de inutilităţi, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii, în condiţii de viaţă umilitoare. Apetitul vital devine anemic, plăcerea de a fi îşi pierde amplitudinea şi dulceaţa. Şi ne izolăm de celălalt, devenim singuratici, fără un Dumnezeu. „ A fi singur şi fără zei, iată moartea, afirmă Holderlin în tragedia Empedocle.
Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal… Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume.
Sunt mulți proşti pe lumea asta şi când un om aflat într-o poziţie destul de înaltă nu-şi dă aere, îi bate pe umeri şi le spune că e gata să facă orice pentru ei, are toate şansele ca ei să-l socoată isteţ.
Nu există în lume nimic mai greu decât sinceritatea şi nimic nu este mai uşor decât linguşirea.
Va veni o vreme când acest popor, care n-a fost cunoscut până acum, va fi luat în seamă. Din această ţară, trecută sub tăcere, vor răsuna cântece şi muzică. Neamul acesta va renaşte şi lumea se va mira ca de o minune să afle, în sfârşit, tot ceea ce el posedă din conştiinţa universală.
Ce e mai mare decât toate? Spaţiul care îi cuprinde pe toţi.
Ce e mai rapid decât toate? Mai rapid decât toate este gândul, el pe toate le întrece.
Ce e mai înţelept decât toate? Timpul, fiindcă el singur îi învață pe toţi.
Ce e mai uşor decât toate? Să dai sfaturi altora.
Ce e mai minunat decât toate? Lumea (cosmosul), fiindcă ea e creaţia Zeului.
Ce e mai puternic decât toate? Nevoia, fiindcă ea domneşte asupra tuturor.
Ce e comun pentru toţi? Speranţa. Ea există şi la cei care nu mai au nimic.
Ce e mai greu decât toate? Să te cunoşti pe tine însuţi.