Nu uitati ca pamantul se bucura sa va simtă talpile goale şi vantul se joaca bucuros in parul vostru.
© CCC
Dragostea nu este nimic altceva decat poezia suprema a naturii.
(Heinrich von Ofterdingen)
Nevoile si pasiunile noastre – al caror abuz, ce-i drept, face atata rau – au insufletit si infrumusetat natura.
Pasiunile sunt singurii oratori care conving intotdeauna. Ele alcatuiesc o arta a naturii ale carei reguli nu dau gres.
Cum se face ca eu, admiratorul naturii, nu pot trai mai mult timp singur, in mijlocul naturii? Sa fie oare obisnuinta orasului? Nu numai ea. In natura ma simt redus la zero. Devin o particica oarecare a infinitului. Simt ca natura ma inconjoara cu ostilitate. Ma desfiinteaza. Convietuirea cu natura imi este imposibila. Incep sa mi-o apropii numai cand, de pe o baza umana, o privesc ca spectator, eu fiind in afara naturii. Atunci, ca spectator, ii inteleg frumusetea, misterele adancimilor ei. Dar cand sunt si eu acolo, in adanc, nu inteleg nimic, pentru ca nu mai exist. Simt doar nefiinta mea.
Natura este bruta si salbatica fara mana omului, si este bine sa fie astfel, pentru ca omul sa fie constrans sa iasa din starea de natura, inactiva, si s-o prelucreze, si o data cu aceasta, sa devina dintr-un simplu produs natural, o fiinta libera si rationala.