Doamne, ce suflete sublime puteau să se ascundă sub înfațișarea obișnuită a unora!
Nimeni nu va condamna un poet care transformă sublimul într-un impresionant foc de artificii. Un prozator însă pierde acest drept din momentul în care preferă credibilitatea în locul abundenţei de metafore. Nicolae Dabija a intuit acest lucru şi a păstrat echilibrul dintre „zburdălnicia” primăvăratică a poetului şi calmul aşezat al prozatorului.
Sublim este ceea ce, prin simplul fapt ca-l putem gandi, dovedeste existenta unei facultati a sufletului care depaseste orice unitate de masura a simturilor.
Paradisul lui Dante, aceasta sublima expresie a idealului, acest albastru vesnic nu se gaseste decat in suflet.
Este sigur ca numai sentimentele vagi si tumultuoase ale tineretii sunt proprii sublimului.
Un suflet care nu are la baza o credinta puternica, o pasiune unica si dominanta, un entuziasm violent pentru o actiune sau o opera intreprinsa, acel suflet nu poate cunoaste nici soliditatea moralei, nici beatitudinea triumfului. Optimismul, energia constienta, vointa de fier, placerea intensa de a trai nu pot niciodata locui intr-un suflet sterp de marile credinte sau sublimele pasiuni.
Se tin discursuri nesfarsite impotriva pasiunilor. Toate suferintele omului se pun pe socoteala lor si se uita ca tot ele sunt si izvorul tuturor placerilor lui. In constitutia lor exista un element despre care nu se poate spune nici prea mult bine, nici prea mult rau: ceea ce nu-mi place insa este ca ele nu sunt privite decat in aspectul lor negativ… numai pasiunile, pasiunile mari, pot sa inalte sufletul la lucrurile mari. Fara pasiuni nu exista nici sublimul, fie in moravuri, fie in creatie, si artele frumoase s-ar intoarce inapoi la copilaria lor, iar virtutea s-ar bagateliza . . .