Când te pierzi în valul vieţii
Trist la ţărm doar eu rămân:
Braţe fără de nădejde,
Navă fără de stăpân.
*
Cum se turbură izvorul
Când din el drumeţul bea,
Astfel mă înfioră dorul
Când răsari în calea mea.
*
Tu eşti aerul, eu harpa
Care tremură în vânt,
Tu te mişti, eu mă cutremur
Cu tot sufletul în cânt.
*
Eu sunt trubadurul. Lira
Este sufletul din tine,
Am să cânt din al tău suflet
Să fac lumea să suspine.
(Catrene)
Întrebam aseară luna gânditoare:
– Dacă prin poiene a rămas o floare
Neculeasă încă pentru draga mea, –
Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate,
Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea,
Raza ta sfioasă printre crengi străbate
De-mi încurcă paşii luminoase fire,
Deşteptând în cale câte-o amintire, –
Dacă până-n ziuă visurile trec
Dar rămân în suflet, – pentru ce să plec?…
– Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna,
Trist şi singur du-te, du-te! zice luna.
Şi-ntrebai lumina sufletului meu:
– Dacă fără dânsa timpul trece greu,
Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine,
Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, –
Pentru ce, când toate lacrimile trec
Fără nici o urmă, – pentru ce să plec?…
Sufletu-mi răspunse: – Pe cărări pustii,
Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii.
Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită:
– Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită,
Singură-n tăcere, tu eşti vinovată
Că mă cert cu mine şi cu lumea toată.
Când stelele nopţii farmec nu mai au
Fără ochii dragii, – pentru ce să stau?…
Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!)
– Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.
(Şoaptele nopţii)
Mi-a răsărit în suflet dorul
Ca o plăpândă floare-albastră,
Şi-ntr-un amurg de seară dulce
A înflorit iubirea noastră, –
Dar tu te-ai îngrijit, iubito,
Mai mult de floare, ca de glastră…
În taina nopţilor tăcute,
Când clipele se pierd mai greu,
Eu am hrănit cu lacrimi floarea
Ce-ntinerind creştea mereu,
Dar azi chemând uitarea sfântă
Smulg floarea sufletului meu.
(Mi-a răsărit în suflet dorul…)
Dorul meu,
Deschide-ţi cartea pecetluită,
Şi-ţi răsfiră-n soare, şi-ţi răsfiră-n vânt
Paginile-n care, peste-albastru-ţi cânt,
Şi-a cernut tăcerea pulberea-i cernită…
Dorul meu,
Deschide-ţi cartea pecetluită,
Şi mă-nvaţă iarăşi cântul bunei veşti,
Să mi-l cânt, cum cântă florile-n fereşti,
Oglindită-n geamul larg deschis în soare…
Dorul meu,
În suflet mi-a crescut o floare!
Apăr-o de vânturi şi dă-mi viers s-o cânt…
Dorul meu,
În geamul larg deschis în vânt
Cântă astăzi viaţa, cântă-nfiorată,
Cald ca nicăieri, sfânt ca niciodată!
(Cântă astăzi viaţa)
Şi iar mi-e sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot…
Aşa! dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă…
Şi cale gândului se-nchide
Doar lacrimile văd şi cer…
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură…
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer…
(Şi iar mi-i sufletul la tine…)
Acesta este unul din marile secrete ale vietii – de a vindeca sufletul prin simturi si simturile prin suflet.
Filosofia este o răsucire a sufletului de la o zi întunecată ca noaptea, către ziua cea adevărată, o ascensiune şi o revenire către ceea ce este.
(Republica)
Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.
Şi te iubesc cu zilnică iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate –
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire.
Şi te iubesc cu patimă avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea, cu sfinţi copilareşti, pierdută.
Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viaţa mea! – şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.
(Sonetul 43, Sonnet XLIII, Cum te iubesc?)
traducere Maria Banuş