E-atâta frig în mine, încât îmi zic,
ca o livadă toamna: «Oare n-am visat
c-a fost frumos şi vară, în vreme ce nimic
din toate-acestea nu s-a întâmplat?»
Dar sufletul, întocmai ca livada, e greu
de ramuri frânte, frunze putrede şi spini,
sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu,
ci-aievea dragostea trecu, lăsându-ne străini.
Sau poate şi mai rău: iubirea, ca o floare,
şi-a scuturat petalele pe jos,
şi dorul, fructul ei cel veninos,
se coace-acuma liniştit la soare.
(Toamna)
Tu ești în inima mea ca un dar
neașteptat și mult prea scump,
pe care îl cercetez mirată iar și iar,
cu-aceeași nesecată desfătare.
Ești tainica-mi putere și mândrie,
de când te știu mi-i cerul mai aproape
și nu mai pot durerile să vie,
să-mi tulbure-ale sufletului ape.
Tu mi-ai făcut tărâna mai ușoară
și inima așa de dulce, grea,
ca ramura ce toamna se-mpovară
de greutatea roadei de pe ea.
Asemeni unui mare cer cu stele,
mi te-ai răsfrânt în suflet ca-ntr-un lac,
și-adânci de-atuncea-s gândurile mele,
de aur glodul inimii, sărac.
Acestea toate să ți le plătesc
nu voi putea, ci lasă-mă măcar,
risipitorul meu, să te iubesc,
din darurile tale dându-ți dar.
(Daruri)
Un aer călduț, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
În vale pârâul umflat
aleargă sălbatec și viu.
În zori m-a trezit sărutarea
trimisă pe-o rază de soare;
Lumina-neca depărtarea –
tot răul murise-n uitare.
Veni pe aripă de vânt
O veste frumoasă din cer.
Și-acuma bătrânul pământ
Își lasă cojocul de ger.
E vestea ce-o murmură seara
zefirul. Pădurea o știe;
Sosește de-acum Primăvara,
să bucure lumea pustie.
Prin dealuri sărace, se-aude
un zvon care crește mereu.
Îl spună pârâului unde
Îl cântă tot sufletul meu.
O floare albastră și crudă
se-nalță sfioasă spre soare
și cată la loc să se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.
Tu soare, trimite lumina
în raze bogate spre noi
și fă să răsară-n grădină
frunzișul, pe arborii goi.
(Primăvara)
Ce ştim noi despre alţii? Doar ce ne-arată ei. În tăcerile lor nu putem pătrunde. Bănuiesc că fiecare poartă-n suflet câte o cruce şi că fiecare este un rezumat al sufletului celorlalţi.
Un om părăsit, de obicei îl urăşte pe cel care-a provocat despărţirea şi-i află tot felul de lipsuri, de micimi de suflet şi se-nvinuieşte că s-a-nşelat asupra acelui partener dezertor.
Dacă ai două pâini, vinde una ca să îţi cumperi flori, căci sufletul tău are nevoie de frumuseţe aşa cum corpul tău are nevoie de hrană…
Proverb budist
Să te asemăn cu o zi de vară?
Tu eşti mai dulce şi surâzi mai blând!
În Mai e vânt şi mugurii-i doboară
Şi timpul verii trece prea curând.
Cerescul ochi e, uneori, fierbinte
Şi-ades umbrită-i geana lui de foc,
Căci de frumos frumosul se dezminte
Și-ntâmplător şi-n al schimbării joc.
Dar vara ta nu va păli vreodată
Căci frumuseţea-i veşnic anotimp;
Nici moartea s-o umbrească n-o să poată
Când vers etern o-nalţă peste timp.
Cât va fi suflet, văz şi versul meu,
Prin tot ce-am scris tu vei trăi mereu.
(Să te asemăn cu o zi de vară?, Sonet XVII)
(Traducere Neculai Chirica)
Barbatul este cea mai elevata dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a facut pentru barbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exalta, altarul sfinteste.
Barbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeste lumina, inima primeste iubire. Lumina fecundeaza, iubirea reinvie.
Barbatul este puternic prin ratiune, femeia este invincibila prin lacrimi.
Ratiunea convinge, lacrimile induioseaza sufletul.
Barbatul este capabil de eroism, femeia – de orice sacrificiu.
Eroismul innobileaza, sacrificiul aduce sublimul.
Barbatul are suprematia, femeia are intuitia.
Suprematia semnifica forta, intuitia reprezinta dreptatea.
Barbatul este un geniu, femeia este un inger.
Geniul este incomensurabil, ingerul este inefabil.
Aspiratia barbatului este catre gloria suprema, aspiratia femeii este indreptata catre virtutea desavarsita.
Gloria face totul maret, virtutea face totul divin.
Barbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijeaza, evanghelia ne face perfecti.
Barbatul gandeste, femeia intuieste.
A gandi inseamna a avea creier superior.
A intui, simtind, inseamna a avea in frunte o aureola.
Barbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perla care il impodobeste, lacul, poezia care-l lumineaza.
Barbatul este un vultur care zboara, femeia – o privighetoare ce canta.
A zbura inseamna a domina spatiul, a canta inseamna a cuceri sufletul.
Barbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
In fata templului ne descoperim, in fata sanctuarului ingenunchem.
Barbatul este plasat acolo unde se sfarseste pamantul, femeia, acolo unde incepe cerul.
(Barbatul si femeia)
Material propriu romanului nu exista; totul e bun pentru roman, orice simtire, orice idee; este folosita orice insusire a gandului sau a sufletului; orice perceptie e binevenita. Si daca ne-am putea inchipui ca arta romanului ar prinde viata si ar veni printre noi, ne-ar pofti fara indoiala sa o frangem si sa o bruftuluim, dar si sa o cinstim si sa o iubim, pentru ca in felul asta tineretea ei ar fi reimprospatata si suveranitatea ei asigurata.