Din nou tânguirea flautului,
Izvoarele răcoroase care murmură…
O adiere de aur și muzică
Coboară din cer: hai să tăcem.
(Serenadă)
© CCC
Tu singură îmi afli
Printre cuvinte drumul
Şi-mi vindeci rătăcirea
Grădinilor pustii.
Tu singură îmi aperi
Şi flacăra şi scrumul
Şi toată îndoiala
Tu singură mi-o ştii.
Tu singură, tăcere,
În care pot să caut
Şi ţărmul resemnării
Şi tainice poteci.
Tu singură mă tulburi
Asemeni unui flaut
Şi m-ai putea ucide
Simţind că poţi să pleci.
(Echilibru)
Nu ca o ploaie cade-n noi iubirea,
Ci ca o boală de sfârşit de veac,
Care-şi găseşte-n sine izbăvirea
Şi nicidecum la voia vreunui leac.
Mi-e greu să-ţi spun acestea între două
Neaşteptate crize de tăceri,
Dar, ce păstrezi în palme, nu e rouă,
Ci agonia zborului de ieri;
Aşa încât, nu înceta să tremuri
Şi lasă-mă, acum, spre asfinţit,
Să te mai ţin în braţe, ca pe vremuri,
De frica unui ţipăt ascuţit
Care va fi şi ultimul, pesemne,
După atât de multe amânări
Şi-n intervalul arderii solemne,
Topi-ne-vom ca două lumânări.
(Căderea iubirii)
Focul vânăt e gonit de vânt,
zările-au uitat să mă mai doară…
de iubire-ntâia oară cânt,
la scandal renunţ întâia oară.
Am fost crâng părăginit pe loc
La femei şi votcă dam năvală
Nu-mi mai place azi să beau, să joc,
Să-mi pierd viaţa fără socoteală.
E de-ajuns să te privesc tăcut
Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul
Că uitând întregul tău trecut
Tu să nu mai poţi pleca la altul.
Tu – mers gingaş, tu surâsul meu,
Dac-ai şti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să fie.
Cârciumile le-aş uita pe veci
n-aş mai şti nici versul ce înseamnă
de-aş atinge-aceste braţe reci
şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă.
Veşnic te-aş urma pe-acest pământ
Departarea mi-ar părea uşoară…
De iubire-ntâia oară cânt
La scandal renunţ întâia oară…
(Focul vânăt)
Cînd zarva zilei se preface-n şoapte,
Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea şi chinul,
Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
Mustrărilor arzînd pîn’ la durere.
În cugetul meu trist, noian de vise,
Sfîşietoare gînduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-şi ghemul nesfîrşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
Blestem şi mă cutremur, plîng amar,
Dar rîndurile triste de pe filă
Răsar prin pînza lacrimilor iar.
(Amintire, 1828)
În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată, iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?
După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.
Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.
(Presimţire, 1828)
(traducere de Veronica Porumbacu)
Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii,
Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut,
Vei auzi judeţul și râsetul prostimii,
Dar să ramâi ca stânca posomorât, tăcut.
Ești crai: trăiește singur. Pe slobodul tău drum
Te du, unde te cheamă al minţii tale zbor,
Desăvârseste-ţi roada gândurilor de dor
Și n-aștepta răsplata a trudei nicidecum.
Ea este-n tine. Tu-ţi esti înaltul tău judeţ
Ce aspru-ţi hotărăște al muncii tale preţ.
Esti mulţumit, artiste, ne-ndoios?… Atunci
Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar
Și clatine-ţi temeiul sfințitului altar
Și pângărească-ţi vatra înaltei tale munci.
(Poetului)
Sunt sigură că nimic nu-mi va mai înăbuși rima,
Am ținut tăcerea captivă ani de zile în gât
ca o capcană a sacrificiului,
acum este momentul să cânt
un ultim rămas-bun trecutului.
(Sunt sigură…)
© CCC