Lungul drum către umanizarea umanității este luminat de trei lumini: dorința de a înțelege lumea (știința), de a o înfrumuseța (arta) și de a ajuta ființele vii să trăiască (empatia).
© CCC
Să fim realiști. Putem cu adevărat visa la umanizarea umanității?
(Banca timpului care trece. Meditații cosmice)
© CCC
Ne interesăm de membrele omului ca părți ale corpului său, de ce nu și de oameni ca părți ale umanității?
© CCC
În lipsa cuvintelor, coborâm în violență și nu ne putem accesa deplina umanitate, pentru că omul este o ființă a limbajului.
© CCC
Frumusețea nespusă a sânului unei femei nu e, oare, gloria supremă a evoluției umanității?
Antichitatea rămâne depozitul de modele pentru umanitatea obosită, care simte nevoia să se întoarcă spre obârşii, spre a primi putere. E ca şi cum sumero-babilonienii ar citi din nou cosmogonia, pentru a întineri timpul îmbătrînit al contemporaneităţii.
Criticul trebuie sa fie un raportor al umanitatii, iar nu un reporter al realitatii.
Trateaza umanitatea atat in persoana ta, cat si in a oricarui altcuiva, intotdeauna in acelasi timp ca scop, iar niciodata doar ca mijloc.
Istoria umanitatii ar fi trebuit sa ne invete ca nici moartea nu schimba nimic din omnipotenta ideilor inaintate si nici nu poate preveni prabusirea ideilor agonizante.
Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi și zei.
Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi
Că nimenea nu este mai trist și mai uman.
(Rubaiate)