Nu fi o algă într-o mare calmă și tremurătoare
Care-ți îndoaie voința de acum încolo.
Ferm în bătaia vânturilor și a valurilor,
Adună-n tine neclintirea copacilor și a stâncilor.
(Adonis)
© CCC
Luna poleise râul,
– O, răcoare a dimineţii!
Şi din larg veneau tot valuri
Văruite cu lumină.
Câmpul mohorât şi firav
Se-ngălbenea mereu. Rămase
Numai cântul cel de greier,
Plânsul tulbure al apei.
Vântul se-ascundea prin peşteri,
Groaza se-nchidea-n colibe.
Printre cetină de pini
Aripi prinseră-a se-ntinde.
Stelele mureau pe boltă,
Munţii sângerau în zare.
Colea-n puţul din grădină
Ciripea o rândunică.
(Luna poleise râul)
(traducere de Ion Frunzetti)
Pictând apa, nu pictezi vântul care face valurile; pictând admirabil florile, nu pictezi parfumul.
Proverb chinez
© CCC
Eu nu ştiu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veşnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.
Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Şi cresc ale munţilor creste
Măreţ strălucind în amurg.
Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brăţara-i de aur scânteie,
Ea-şi piaptănă părul cântând.
Ea-şi piaptănă părul şi cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă şi te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!
Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică şi, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.
Vâltoarea-l izbeşte de coasta
Stâncoasă, şi moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.
(Lorelei)
(Traducere de Șt. O. Iosif)
Monograma
Motto:
Cernit voi fi mereu, m-auzi,
Singur, după tine-n Paradis.
I.
Brazdelor palmei calea va-nturna
Ca un acar, într-altă parte, soarta.
O clipă Timpul are să consimtă,
Cum altfel, daca oamenii se iubesc.
II.
Port doliu după soare și după anii care vin
Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.
Dacă-i aievea.
Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,
Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,
Acele „crede-mă” și-acele „nu”,
O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,
Cele doua jivine mici, mâinile noastre
Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,
Glastra cu flori în pragul porților,
Și tândarii de mare ce soseau dimpreună
Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,
Anemona care mi-a șezut în palmă
Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.
La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor
Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…
III
Astfel vorbesc de tine şi de mine,
Pentru că te iubesc şi în iubire
Ştiu să intru ca o lună plină, de oriîncotro.
Şi pentru micul tău picior, în nemăsuratele cearşafuri
Să-mprăştii flori de iasomie.
Şi sunt în putere, adormit,
Să suflu şi să mi te duc
Prin sclipitoare treceri
Şi ascunse portice ale mării.
Arbori hipnotizaţi cu painji care se-argintează.
Au auzit de tine valurile
Cum mângâi, cum săruţi, cum spui în şoaptă “ce” şi “hei”,
În jurul gâtului, în radă,
Mereu noi doi, lumina şi cu umbra,
Mereu tu steluţa, iar eu mereu întunecata corabie,
Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul
Şi cheiul ud, şi sclipătul de vâsle.
Iar sus, în casa cu cercei de viţă,
Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte,
Mereu tu statuia de piatră, mereu eu umbra care creşte.
Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care o deschide eu,
Pentru că te iubesc şi te iubesc mereu.
Tu esti moneda, eu religia ce-o schimbă –
Atâta noaptea, atâta vuietul de vânt,
Atâta roua din cer, atât tăcerea,
Marea jur împrejur împărţită,
Odaie a văzduhului cu stelele,
Atâta răsuflarea ta nespus de mică,
Încât nimica nu mi-a mai rămas
Între cei patru pereţi, tavan, duşumea.
Strigăt să fiu, iar glasul meu să mă lovească,
Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe,
Căci nemaîncercatul şi de aiurea adusul
Nu-l rabdă oamenii.
Şi-i încă devreme, m-auzi,
Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,
Să vorbesc de mine şi de tine.
IV
Devreme e încă, în lumea aceasta, m-auzi,
Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,
Nici sângele-mi vărsat, nici ascuţitul, m-auzi, cuţit.
Precum berbecele care aleargă pe cer sălbaticit
Şi stinge ramurile stelelor, m-auzi,
Astfel sunt eu, m-auzi,
Şi te iubesc, m-auzi?
Te ţin şi te port şi te-nveşmânt
În straiul alb al Ofeliei, m-auzi,
Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi?
Vă ţineţi în potop de mână, uzi.
Enormele liane şi apele vulcanilor,
Va veni ziua, m-auzi, să ne-ngroape,
Iar miile de ani ce vor trece pe urmă,
În sclipitoarele roci ce ne vor preface,
Asupra-le sticlească nemila, m-auzi, a oamenilor
Şi-n mii de ţăndări să ne zvârle, în ape una după alta.
Amarul meu pietriş îl prenumăr, m-auzi?
Iar timpul…
Nu mă mai duc nicăieri, m-auzi,
Amândoi sau niciunul, m-auzi?
Această floare a furtunii şi, m-auzi, a iubirii
Odată pentru totdeauna am cules-o.
Nu-i cu putinţă astfel să înflorească
Pe alt pământ, pe altă stea,
Nu mai este ţărâna, nu mai este văzduhul de noi atins acelaşi.
Şi nici un grădinar n-a norocit într-acele vremi,
Dintru atâta crivăţ şi dintre-atâtea ierni
Să scuture o floare,
Ci numai noi doi, în mijlocul mării,
Din însăşi voinţa iubirii,
Ivit-am o insulă întreagă,
Plină cu peşteri şi stânci submarine şi râpi înflorite.
Ascultă, ascultă,
Cine vorbeşte în ape, cine plânge, auzi?
Cine pe celălalt caută, cine strigă, auzi?
Eu sunt cel care plânge, tot eu cel care strigă, m-auzi?
Te iubesc, te iubesc,
M-auzi?
(Traducere de Victor Ivanovici)
(variantă a părților III și IV)
Una dintre cele mai bune poezii de dragoste
Monograma
Motto:
„Cernit voi fi mereu – M-auzi? – singur, dupa tine, în Paradis!”
I.
Brazdelor palmei calea va-nturna
Ca un acar, într-altă parte, soarta.
O clipă Timpul are să consimtă,
Cum altfel, daca oamenii se iubesc.
II.
Port doliu după soare și după anii care vin
Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.
Dacă-i aievea.
Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,
Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,
Acele „crede-mă” și-acele „nu”,
O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,
Cele doua jivine mici, mâinile noastre
Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,
Glastra cu flori în pragul porților,
Și tândarii de mare ce soseau dimpreună
Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,
Anemona care mi-a șezut în palmă
Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.
La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor
Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…
III.
Astfel vorbesc de tine și de mine
Pentru că te iubesc și în iubire știu să intru
Ca o lună plină de oriîncotro
Și pentru micul tău picior în nemăsuratele cearceafuri
Să-mprăștii flori de iasomie –
Și sunt în putere adormită, să suflu și să mi te aduc
Prin sclipitoare treceri și ascunse portice-ale mării
Arbori hipnotizați cu paingi care se-argintează.
Au auzit de tine valurile
Cum mângâi, cum săruți,
Cum spui în șoaptă „CE” și „HEI”,
În jurul gâtului în radă
Mereu noi doi lumina și cu umbra
Mereu tu steluța și eu mereu întunecata corabie
Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul
Și cheiul ud și sclipătul pe vâsle.
Iar sus, în casa cu cârcei de viță,
Cu trandafiri în buchet, cu apa care se racește,
Mereu tu statuia, mereu eu umbra care crește,
Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care-o deschide eu,
Pentru că te iubesc și te iubesc,
MEREU,
Tu ești moneda, eu religia ce-o schimbă.
Atâta noaptea, atâta vuietul din vânt,
Atâta roua din aer, atâta tăcerea,
Marea jur împrejur împărățită
Odaie a văzduhului cu stelele,
Atâta răsuflarea ta nespus de mică
Încât nimica nu mi-a mai rămas
Între cei patru pereți, tavan, dușumea,
Strigăt să-ți fiu, iar glasul meu să mă lovească,
Să-ți fiu mireasma, iară oamenii să turbe,
Căci nemaiîncercatul și de-aiurea adusul
Nu-l rabdă oamenii, și-i încă devreme, m-auzi,
Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,
Să vorbesc de tine și de mine.
IV.
Devreme e încă în lumea aceasta, m-auzi,
Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,
Nici sângele-mi vărsat, nici ascuțitul, m-auzi, cuțit,
Precum berbecul care-aleargă pe cer sălbăticit
Și frânge ramurile stelelor, m-auzi,
Astfel sunt eu, m-auzi,
Și te iubesc mereu, m-auzi,
Te țin și te port și te-nveșmânt, m-auzi,
Unde mă lași, unde te duci și cu cine, m-auzi,
Vă țineți în potop de mână, uzi,
Enormele liane și lavele vulcanilor
Va veni ziua, m-auzi,
Să ne îngroape, iară miile de ani ce vor trece pe urmă, m-auzi,
În luminoase roci ne vor preface, mă auzi,
Asupră-le sticlească nemila, mă auzi,
A oamenilor,
Și-n mii de țăndări să ne azvârle, în ape, una dupa alta, mă auzi,
Amarul meu pietriș îl prenumăr, m-auzi,
Iar timpul e-o mare biserică, m-auzi,
Unde uneori, chipurile, m-auzi,
Ale sfinților
Plâng lacrima adevărată, m-auzi,
Clopotele croiesc în înălțimi, m-auzi,
Adânca trecătoare să trec eu
Așteaptă îngerii cu psalmi de moarte și cu lumânări
Nu mă duc nicăieri, mă auzi,
Amândoi sau niciunul, m-auzi,
Această floare a furtunii și, m-auzi,
A iubirii,
O dată pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,
Nu-i cu putință altfel să-nflorească, mă auzi,
Pe alt pământ, pe altă stea, m-auzi,
Nu mai este țărâna, nu mai este văzduhul
De noi atins același, mă auzi,
Și nici un grădinar n-a norocit într-alte vremi
Dintru atâta crivăț și dintr-atâtea ierni, m-auzi,
Să scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,
În mijlocul mării,
Din singură voința iubirii, mă auzi,
Ivit-am o insulă-ntreagă, m-auzi,
Cu peșteri și stânci submarine și râpi înflorite.
Ascultă, ascultă,
Cine vorbește în ape, cine plânge – auzi?
Cine pe celălalt caută, cine strigă – auzi?
Eu sunt cel care strig, tot eu cel care plâng, mă auzi,
Te iubesc, te iubesc, mă auzi…
(Traducere de Victor Ivanovici)
Mii şi mii de valuri vin din larg mereu
Pân-ajunge marea de adapă malul; –
Nu-ntreba nisipul cine poartă valul
Că ar fi în stare să-ţi răspundă: – Eu!
(Un gând)
Rătăceam precum un nor singuratic
Ce plutește în înălțimi peste dealuri și văi,
Când, deodată, am văzut o mulțime,
O puzderie de narcise aurii;
Pe lângă lac, pe sub copaci,
Unduindu-se și dansând în adierea vântului.
O mare de flori ca stelele ce strălucesc
Și sclipesc de-a lungul Căii Lactee,
Se întindeau în rânduri nesfârșite
De-a lungul marginii unui golf:
Zece mii am văzut dintr-o privire,
Unduindu-și corolele în dans sprințar.
Valurile din jurul lor dansau; dar ele
Întreceau în frumusețe strălucirea valurilor:
Un poet n-ar putea fi mai încântat,
Decât într-o astfel de însoțire însuflețită:
Le-am privit – le-am privit îndelung – și m-am gândit
Ce comoară de frumusețe mi-a oferit acest spectacol:
Adesea, când mă-ntind pe pat,
Fără să mă gândesc la nimic sau meditând,
Ele strălucesc în acel ochi interior
Care este fericirea singurătății;
Și apoi, inima mea e copleșită de plăcere
Și dansează cu narcisele aurii.
(Rătăceam precum un nor singuratic / I Wandered Lonely as a Cloud)
Copyright © CCC Published on: Apr 8, 2019
In zadar fugim de ceea ce ne este drag, imaginea sa, mai iute decat marea si valurile, ne urmareste pana la capatul lumii si oriunde am merge, ducem cu noi ceea ce ne ajuta sa traim.