Originea constiintei: oare constiinta nu a aparut ca o autoconfesiune a unui defect pe care ne e rusine sau frica sa-l declaram social? Se stie ca societatea inseamna represiune si constrangere la respectarea anumitor valori. Dar oamenii au pacate: abateri de la morala, insuficiente fiziologice, decaderi intime, momente abjecte de umilinta, de oroare. Toate emotiile tind la expansiune. Dar aceste vicii sau insuficiente nu pot fi spuse nici celui mai bun prieten. Cu cine sa vorbim de ele, fiindca nu suntem siguri de comprehensiunea completa, indiscutabila, a nimanui. Exista un singur prieten, care tolereaza totul, care intelege si ne justifica. Acela suntem noi insine. A inceput atunci discutia cu acel excelent prieten care suntem pentru noi. Lui ii putem face orice confesiune: putem fi siguri ca nu va spune nimanui nimic, ca nu va trada secretul. Constiinta e autoconfidentă.
Nu cunosc limita in setea mea de intelegere cu altii.
Adevarul pur si simplu nu are sens in afara de constiinta noastra.
Nu exista dificultate derivand din relatiile intre oameni, care sa poata rezista unirii si cooperarii internationale.
E absurda credinta ca individualul ar putea fi salvat, atunci cand colectivul ar fi amenintat sa se prabuseasca.
Omul nu este numai o inteligenta, care isi explica natura prin stiinta, el este in acelasi timp o constiinta. Avand ratiune, omul cauta adevarul; avand constiinta, el cauta binele. Acest bine el se simte obligat a-l realiza si fata de dansul, ceea ce se cheama morala individuala, si fata de celelalte fiinte cu ratiune si cu constiinta care seamana cu dansul - morala sociala.
Omul isi gaseste forta in propria-i constiinta; cel care traieste in pace cu sine insusi se situeaza deasupra parerii celorlalti.