Am crezut de la inceput in specificul national, adica am crezut ca nu se intra in universalitate decat pe poarta ta proprie. Am crezut in dreptul de a trai al valorilor autohtone, ca o completare a principiului de universalitate. Am zis ca a oprima si a suprima o manifestare de particularism local sufletesc inseamna a fura din marele tezaur al universalitatii. De aceea, pe opresorii care stranguleaza popoarele ii socotesc un fel de talhari ai umanitatii. De aceea, eu, recunoscand un specific national in mod natural, am sustinut ca traditia trebuie sa fie osatura unui popor.
Arta e un duhovnic implacabil. Oricat am incerca sa-i ascundem realitatea, ea ne smulge adevarul intreg. Oricat ne-am da silinta, nu izbutim sa ducem minciuni in templu… Ele raman la poarta si noi trecem pragul cu sufletul dezgolit… De aceea, operele noastre sunt singurele biografii adevarate.
Trecutul e noaptea – iar amintirile, candele, care cu vremea se sting.
Viata unui popor e necontenit amestecata cu vietile celorlalte, fiind in functie de dansele si inraurind necontenit viata acestora.
Sufletul nostru e o urna in care inchidem cenusa patimilor stinse.
La vremuri noi, viata cere profeti noi.
De multe ori, privind in sufletul tau ti se pare ca stai in fata unei case cu obloanele trase si cu usile incuiate. O mana necunoscuta a scris pe o hartie in colt de poarta: Plecat fara adresa...
Dincolo de tara, dincolo de vreme si de neam, sufletul omenesc freamata la fel.
Despartirile pentru indragostiti nu sunt decat garile in care asteapta proximul tren ...
Văl de brumă argintie
Mi-a împodobit grădina,
Firelor de lămâiţă
Li se uscă rădăcina.
Peste creştet de dumbravă
Norii suri îşi poartă plumbul,
Cu podoaba zdrenţuită
Tremură pe câmp porumbul.
Şi cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful șurii noastre
Smulge-n zbor câte-o şindrilă.
De viforniţa păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.
(Toamnă)
O dragoste uitata e ca un inel aruncat in lac. Cea dintai furtuna care rascoleste adancurile, poate sa-l scoata la suprafata ca intr-o clipa sa-l arunce mai la fund.
Fiecare scrie, nu pentru ca vrea, ci pentru ca nu poate altfel.
Amintirile, copii bastarzi ai clipelor moarte. Ratacesc in gol si bat noaptea la fereastra noastra. Asa mor visele pe rand…Si noi zambim si ne uitam departe…Si nu stie nimeni ca venim de la ingropaciune.
Ce ciudata impartire pe roluri: in viata, veselia vorbeste, suferinta tace – in arta e invers. Suferinta striga, veselia aproape nu are cuvant.
O dragoste apusa e ca un vulcan: niciodata nu poti zice c-a trecut pericolul de a izbucni din nou.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.