Citate de Anatole France

E cu putinta oare sa concepem virtutea fara vicii, iubirea fara uratenie... Suprimati un viciu si virtutea corespunzatoare va disparea cu dansul.

Cu cat ma gandesc mai mult la viata omeneasca cu atat sunt mai convins ca trebuie sa-i dam Mila si Ironia ca martori  si ca judecatori, asa precum egiptenii chemau asupra mortilor lor pe zeita Isis si pe Mephtis. Ironia si Mila sunt doua sfetnice minunate; una zambind, ne face viata amabila; cealalta, care plange, ne-o face sacra. Ironia pe care o invoc eu nu este cruda. Ea nu-si bate joc nici de iubire, nici de frumusete. E blanda si binevoitoare. Rasul ei potoleste mania si tot ea ne invata sa glumim pe seama railor si a prostilor, pe care, fara ea, am putea avea slabiciunea sa-i uram.

Poezia nu-i alta decat o revarsare fireasca a inimii.

Intoleranta exista de cand lumea. Nu cunosc religie care sa nu-si fi avut fanaticii ei. Sufletul omenesc e facut sa adore. Totul ni se pare infinit de bun in ceea ce iubim, si ne maniem strasnic, cand ni se arata defectele idolilor nostri. Cu mare greutate oamenii izbutesc sa puna un pic de spirit critic in cercetarea convingerilor si a izvoarelor credintei lor. De altfel, e si drept ca daca ne-am uita cu lupa la principii n-am mai crede niciodata.

Oamenii in varsta fac prea multe obiectii, se sfatuiesc prea indelung, se aventureaza prea putin si se caiesc prea repede.

Vremea, in scurgerea ei, raneste sau ucide sentimentele cele mai aprinse si cele mai gingase. Slabeste admiratia, luandu-i hrana ei de capetenie: surpriza si mirarea; distruge iubirea si nebuniile ei divine, clatina credinta si speranta, despoaie toate nevinovatiile.

Apex est autem senectutis auctoritas. Coroana bătrâneții este autoritatea. (Încununarea bătrâneții este autoritatea.) (Cicero)

Intr-o lume plina de oameni slabi, firavi, nestiutori, nu va mai exista pe lume frumusete.

Munca ii e prielnica omului. Il scoate din propria-i viata, ii intoarce privirile de la sine, il impiedica sa-l cerceteze pe acel altul care-i el si care-i face ingrozitoare singuratatea. E un leac al eticii si al esteticii. Munca mai are nepretuitul dar de a ne mangaia desertaciunea, de a amagi neputinta si de a ne insufla speranta intr-o intamplare fericita. Ne inchipuim ca prin ea ne inraurim soarta. Pentru ca nu pricepem legaturile firesti, care ne inlantuie propria sfortare de mecanica universala, ni se pare ca sfortarea aceasta e indreptata spre al nostru folos, impotriva restului. Munca ne da iluzia vointei, a fortei si a independentei. Ne indumnezeieste in ochii proprii. Face din noi, sub propria-ne privire, eroi, genii, demoni, demiurgi, zei, Dumnezeu.

Nu poti sa dispretuiesti stiinta fara sa dispretuiesti ra­tiunea; nu poti dispretui ratiunea fara a dispretui pe om.

Toti oamenii vor sa traiasca cat lumea, nimeni insa nu vrea sa fie batran.

Femeia face lumea. Ea e suverana: nimic nu se face decat prin ea si pentru ea.

Putini oameni stiu sa fie batrani.

Orice fiinta omeneasca e o creatura diferita in fiecare dintre cei care o privesc.

E mult mai usor sa promiti fericirea decat sa o dai.

Acelasi lucru e pretuit in moduri diferite de catre oameni, care-s nesiguri in judecata lor si supusi greselii.

Caci varsta nu ne da-n copilarii, ci ne gaseste numai tot copii.

Poate n-am imbatrani niciodata daca n-am avea un dar blestemat, mostenit din batrani: inima. In ea isi trimite viata sagetile, acolo tintesc toate loviturile. Drumul la inima insa duce prin carne… prin bietul trup...  cum nu s-ar frange, cum nu s-ar slabi, cum n-am imbatrani?

Exista un principiu: sa judeci omul dupa fapta.

Nu iubim cu adevarat decat atunci cand iubim fara motive.