Citate despre Personalitate

Când ai deja doua personalități, cu siguranță există și a treia.

Foarte ciudat! Sunt împărţită între tot felul de gânduri, după direcţia pe care ar putea-o urma viaţa mea de acum încolo. La neputinţele fizice am şi fost supusă. Se şi vede. La cele intelectuale, hm! încă lucrurile, hî! merg destul de bine. La cele spirituale văd că se produc o sporire şi o intensificare. Nu pot să spun ciudată, pentru că dacă aş spune aşa, ar însemna că nu mi-e apropiată, mi-e foarte apropiată şi-mi dă o mare bucurie lăuntrică. Simt din ce în ce mai mult nevoia înălţării către Cele de Sus. Către patria noastră cea adevărată. Şi cu atât mai mult mă simt atrasă către Cele de Sus cu cât împrejurul nostru parcă apare sau se construieşte altă lume decât cea în care m-am născut şi am trăit. Este vorba de o lume secularizată, în care spiritul, din nefericire, e pe cale să dispară, intelectul este în pericol din pricina părăsirii cărţii, a lecturii; oamenii fiind tentaţi de televizor, şi ceea ce pe vremuri era considerat necuviincios sau, cum spunea Noica, «erau lucruri care nu se cădeau făcute», devin legiferate, atunci înţelegeţi că mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc aici. Şi de aceea simt, probabil, nevoia acestui recul de natură spirituală.

Oamenii mari se cuvine a fi iertati atunci cand se socot mai presus decat ceilalti, caci cei ce-s haraziti a savarsi fapte marete trebuie sa aiba indrazneala de a le face si incredere in ei, avand grija doar ca increderea pe care o au in ei insisi sa nu se schimbe in cutezanta.

Spiritul de moderatie si oarecare intelepciune in viata ii lasa pe oameni in obscuritate: le trebuie merite mari pentru a fi cunoscuti si admirati sau, poate, pacate mari.

Trateaza-i pe oameni ca si cum ar fi ceea ce ar trebui sa fie si ajuta-i sa devina ceea ce sunt capabili sa fie. © CCC

Numai o catastrofa generala a globului ar putea sa stinghereasca stiintele, artele si sa ingroape sub ruinele ei numele oamenilor celebri care le-au cultivat cu succes. Lumina spiritului poate sa-si schimbe climatul, dar ea e la fel de nepieritoare ca lumina soarelui.

Pentru mine Vrancea este o „vatră, o „țară , una din acele fericite enclave care-şi păstrează peste secole şi chiar, poate, peste milenii înfățişarea neschimbată. Străjuite de cele mai multe ori de munți, ele stau neclintite în fața furtunilor şi a invaziilor de tot felul. De aceea Vrancea, ca şi Maramureşul de pildă, respiră o putere încă neirosită în înnoiri pripite, în supunere la presiuni exterioare menite să le schimbe rânduielile străvechi. Parcă şi peisajul are o frumusețe şi o demnitate aparte. La Soveja, odată, fermecată de înălțimea şi parfumul brazilor, am simțit nevoia să mă întind în iarbă ca să le văd vârfurile profilate pe cer. Mi-am înfipt mâinile în iarba parfumată de cimbrişor şi am privit cerul. Mă simțeam ca într-o altă lume, un om vechi într-o altă lume, mai aproape de natura nepoluată. Suiau în mine energii necunoscute, ca într-un Anteu Modern, revenit la sânul mamei Gea! Mă aflam în Vrancea bunicului meu, pe care am simțit-o întotdeauna a mea „cu neascunsă mândrie". Împlântată într-o istorie veche, după cum o arată cultura populară bogată şi originală, cu poeziile, legendele, obiceiurile, jocurile cu măşti, vatra aceasta care cântă încă pe strămoaşa Tudora Vrâncioaia şi pe „moșu Ştefan (Ştefan cel Mare), vatra aceasta a fost mândră şi harnică, cu oameni liberi, răzeşi mândri şi stăpâni pe bunurile lor. Vorbind despre viața sa, Simion Mehedinți, savantul geograf, scria despre sine „țăran pe care soarta l-a depărtat de viața sănătoasă a satului unde se născuse” (adică Soveja).

Asadar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decat sa ma decupeze-n diapozidve subtiri. In momente diferite, dupa ele, am personalitati diferite. Interiorul nostru nu e insa un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, in cele din urma, cautarea mea de sine. Exist pentru ca ma caut pe mine insumi. Nu ma caut ca sa ma gasesc; faptul ca ma caut pe mine insumi este semnul ca deja m-am gasit.

Un conducator al unei mari miscari sociale nu este decat oglinda in care se reflecta, in dimensiuni colosale, credintele, necesitatile, preocuparile si obiceiurile unei natiuni intr-o epoca data a istoriei.

Chiar cand pasarea umbla, simti ca are aripi.

Un om nu se poate resemna cu propria sa discontinuitate… el nu poate permite nici timpului, nici fiintei sale, nici contului pe care il are la banca sa-i dicteze o filozofie a vietii, ci are nevoie sa-si creeze el insusi un cadru moral care sa-i asigure continuitatea sa ca personalitate.

Apoi războiul, care a coincis cu studenţia mea. Trebuie să mărturisesc că pe noi, cei tineri, prinşi în noutatea învăţământului universitar, războiul nu ne-a prea afectat. Viaţa studenţească a fost, totuşi, frumoasă. Aveam profesori de primă mărime şi la Drept, şi la Litere, citeam enorm la Biblioteca Facultăţii Carol I, mă pregăteam serios de examene. În acelaşi timp, participam la viaţa culturală a Bucureştiului care, în ciuda războiului, era foarte bogată… (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Spune-mi ce crezi ca esti si-ti voi spune ce nu esti.

Era un om atat de mare, incat am uitat defectele lui.

Fiecare dintre noi are inclinatiile sale si poarta in sine germenele destinului sau.

Soarele nu-si ascunde petele cu minciuni, ci cu un prisos de lumina.

Nesocotindu-mă niciodată o persoană atât de importantă [pentru a fi o personalitate marcantă a culturii române], nu m-am gândit la atributele care mă caracterizează. De altfel, de mic copil am suferit de o timiditate inhibitorie faţă de lumea din jur. M-a stăpânit toată viaţa, în ciuda jovialităţii mele. Nimeni n-a ştiut şi, probabil, n-a bănuit ce chin era pentru mine luarea cuvântului în public. Fiecare seminar, fiecare curs, fiecare conferinţa erau insoţite de un trac care-mi oprea cuvintele în gât. Făceam aproape totdeauna crize de tahicardie, din pricina efortului, a emoţiei, dar mai ales de teamă că n-am să izbutesc să spun tot ce trebuie spus, să dau auditoriului satisfacţia unei comunicări depline. Dar fie rutina, fie apropierea studenţilor de mine, mi-au dat încredere în ceea ce făceam şi în ceea ce urmăream: să le lărgesc orizontul de cultură, să-i fac să iubească literatura, să-i înalţ spre lumea valorilor. Rezultatele au fost treptat tot mai bune. Studenţii veneau la mine nu numai pentru chestiuni de specialitate, ci şi cu întrebări de viaţă, ca la un duhovnic. Până astăzi primesc mărturiile afecţiunii lor. Unii vin să mă vadă chiar la Văratec, alţii îmi scriu sau îmi trimit cărţile lor, cu calde evocări ale anilor lor de formaţie.

Ceea ce facem, depinde de ceea ce suntem; dar trebuie adaugat ca suntem intr-o oarecare masura, ceea ce facem.

E mai usor sa cuceresti decat sa conduci. Cu o parghie corespunzatoare, un singur deget iti e de ajuns pentru a muta lumea din loc, dar pentru a o putea sustine e nevoie de umerii unui Hercule.

Un om care este atat de drept si de generos, incat recunoaste valoarea altuia, chiar in detrimentul sau, vadeste atata demnitate, incat se poate socoti superior oricui.