Citate despre Personalitate

Ne întrebăm: cum mergem mai departe? Nietzsche zicea: „O să vină o vreme – şi a şi venit – în care nu va mai exista aproapele, ci departele nostru”. Era ateu şi recunoştea cu durere că nu-L mai are pe Dumnezeu. Îşi numea ateismul „infirmitatea mea”. Astăzi nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Asta ne taie rădăcinile; iar o lume fără rădăcini este o lume fără morală. Nu se poate trăi fără modele. 

Când ai deja doua personalități, cu siguranță există și a treia.

Nimeni n-are dreptul sa impuna altuia placerea si caracterul lui, nimeni n-are datoria sa-si imprumute de la altul caracterul si placerea.

…pot spune că m-am simțit o privilegiată. Am avut norocul (darul Proniei) să întâlnesc, în toate etapele vieții mele, oameni deosebiți, personalități, modele umane adevărate, demne de urmat.

În fiecare dintre noi locuiesc două persoane, una dintre ele certând-o pe cealaltă pentru cele săvârşite.

Omul nu e ceea ce ascunde, el e ceea ce infaptuieste.

Mai mult decat ideile, temperamentul este acela care oglindeste omul.

Fiecare om tinde sa se depaseasca pe sine. Orice mo­ment trebuie sa fie superior celui anterior. De la inaltimea ultimei etape savarsite in realizarea personalitatii absolute, totale, omul poate sa-si contemple critic drumul parcurs, sa priveasca de la inaltime si cu luciditate trecutul.

E foarte important să precizăm drumul de apucat de acum înainte. Şi foarte important să gândim mai serios la învăţământ, la Biserică şi în primul rând la familie. Nucleul formării unei personalităţi este familia. Or, în clipa în care familia se dizolvă, personalitatea nu se mai poate forma. Nu trebuie să ignorăm asta. Este un dat elementar. Nu se spunea, pe vremuri, «n-are şapte ani de acasă»? Acum nu se mai zice, că n-au. De ce? Nu prea mai are nimeni măcar un an de acasă… Nucleul a fost nu numai slăbit, nu numai risipit, dar tinde să dispară. (…) Dacă tu nu vii de acasă în cei şapte ani cu sufletul, sufleţelul cât de cât modelat, atunci e greu să o înceapă şcoala chiar de la capăt cu tine. Însă învăţământul trebuie, totuşi, eu nu pot să spun revizuit, pentru că s-a revizuit, după părerea mea, într-un mod cu totul nepotrivit, să revină în matcă. Învăţământul a devenit pur şi simplu un loc de informaţii. Nimic formativ. Toate disciplinele, sau cele mai importante, sunt cele care privesc economia, comerţul, finanţele şi informatica, tehnica. Nimic altceva. Disciplinele umanistice? Ah! Cine mai învaţă latina? Cine mai învaţă greaca? Nici nu se mai pune problema. Dimpotrivă, sunt considerate, am impresia, aşa, cu oarecare dispreţ. Când am vorbit despre umanismul antichităţii clasice greceşti, mi s-a râs în nas. Şi stau şi mă gândesc ce se poate întâmpla în atari condiţii.

Oamenii mari se cuvine a fi iertati atunci cand se socot mai presus decat ceilalti, caci cei ce-s haraziti a savarsi fapte marete trebuie sa aiba indrazneala de a le face si incredere in ei, avand grija doar ca increderea pe care o au in ei insisi sa nu se schimbe in cutezanta.

Adevărurile sunt cam triste și de aceea, lumea nu le iubește.

Pe tărâmul artelor este cu neputință să desemnezi un creator ca fiind cel mai mare. Nici dintre muzicieni, nici dintre pictori ori sculptori, cu atât mai puțin dintre poeți nu poți alege unul singur, deoarece se găsesc oricând şi oriunde atâția care-l concurează la întâietate. Cu atât mai grea e selecția când e vorba de o opțiune personală. Şi mai spinoasă încă în cazul unui profesor de Literatură universală şi comparată, cum am fost eu şi care a vagabondat prin culturi şi epoci diverse, căutând, cântărind, alegând valori. Cum să nu rămâi copleşit de Homer şi tragicii greci (am scris o monografie despre Sofocle, dar îl prețuiam mult şi pe Eschil), cum să nu te înfioare poezia dantescă în plin Ev Mediu! Dar Renaşterea târzie şi titanii ei! Şi aşa mai departe. Şi doar în Europa! Astfel încât, nu mă pot mărgini la unul singur dintre poeți, deşi steaua mea fixă pe cerul poeziei rămâne Eminescu, pentru rațiunile explicate în toate cărțile mele despre el. Cu Shakespeare am păstrat cea mai respectuoasă intimitate, intrând în cele mai mărunte detalii ale textelor sale, prin confruntarea cu traducerile româneşti, pe vremea când eram şi redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA). De altfel, inițierea în analiza „marelui Will" am primit-o de la marele meu dascăl, Dragoş Protopopescu, cel mai de seamă shakespearolog romăn, în neuitatele sale seminarii din vremea studenţiei. Am tradus şi câteva sonete, am scris despre ele, demonstrând platonismul inspirației, atât de la modă în epocă. Lucrarea de licență, susținută cu prof. Leon Levițchi, i-am consacrat-o lui. Am scris şi despre câteva din tragediile lui, acea operă care însumează o viziune a întregii condiții umane şi care-şi păstrează până azi adevărul şi prospețimea. După el, vine Goethe, spiritul universal, neo-clasicul, de care de asemenea mă simt foarte legată şi de care m-am ocupat. Însă cum volumul englez al operelor complete shakespeariene şi numeroasele volume în germană ale lui Goethe sunt greu de transportat în vacanță, iau cu mine volume izolate din cei pe care îi simt mereu alături: Rilke, Mallarmé, Valéry. Dar nu lipsesc nici Hölderlin, John Keats sau Novalis. Vedeți, nu e doar unul! Poezia, ca și muzica şi rugăciunea, îmi sunt de nedespărțit, cuvântul şi sunetul fiind o adevărată hrană a omului lăuntric.

Personalitatea este binele suprem...Fiecare om are particularitatile lui, uneori curiozitatile, ciudateniile lui. Dar pentru a deveni o personalitate, trebuie sa ne cultivam calitatile, nu particularitatile…, omul cel mai neinsemnat poate fi complet cand se misca inauntrul hotarelor capacitatilor si ale aptitudinilor sale.

Denumim spiritul unui om modul lui obisnuit de a gandi. Exista in fiecare din noi o anumita deprindere care-l stapaneste, il sileste sa priveasca mai intai aici, apoi acolo, sa priveasca vreme indelungata sau putina vreme, repede sau incet, ii sugereaza imaginile, filozofia sau zeflemeaua, pentru ca necesitatea a devenit pentru ei caracter, vointa, gust.

Spiritul de moderatie si oarecare intelepciune in viata ii lasa pe oameni in obscuritate: le trebuie merite mari pentru a fi cunoscuti si admirati sau, poate, pacate mari.

…Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce stii ca este adevarul in gandirea ta si pentru ceea ce simti ca este frumos in inchipuirea ta, numai aceasta iti pune pe frunte  semnul celor chemati.

In fond de ce dorim sa fim mari, sa fim genii creatoare? Pentru posteritate? Nu. Pentru a ne arata multimea cu degetul? Nu. Ci pentru a ne mentine truda zilnica in incredintarea ca ceea ce facem merita osteneala, ca este ceva unic. Pentru azi, nu pentru eternitate.

A fi intr-adevar ceva inseamna implicit a valora ceva.

Profitam de noptile de veghe ale oamenilor mari care au muncit pentru placerea noastra si a secolelor viitoare asa cum ne bucuram de roadele naturii; ni se pare ca e firesc sa le primim.

Oamenii mari in istorie sunt aceia ale caror scopuri particulare cuprind un element esential, vointa spiritului general al lumii…Oamenii cu insemnatate istorica generala sunt aceia ale caror scopuri au o valoare universala.