În restul timpului petrecut la Bonn, m-am ocupat să studiez serios filologia romanică. Era pe atunci încă o știință tânără, foarte recent născută din capul unui singur om de mare merit, Friedrich Dietz, care avea foarte puțini studenți, în ciuda lucrărilor sale fundamentale despre viețile și poezia trubadurilor, gramatica sa romanică și dicționarul său, lucrări prin care el devenise, pentru studiile romanice, ceea ce Grimm era pentru studiile germanice. M-am alăturat lor în lecțiile sale despre Dante. Dar, din proprie inițiativă, mă cufundasem în marea teatrului spaniol, începusem și să traduc câteva cântece și romanțe spaniole. Deși nu puteam spera să stăpânesc această știință, totuși, mai erau multe de făcut pentru mai puțină putere, astfel încât un muncitor cinstit să se poată dovedi ucenic și calfă.
(Dar din nou, inspirația pe care Heyse a căutat-o în acele cursuri de istoria artei s-a dovedit a fi iluzorie, „freilich eine Täuschung” (desigur, o iluzie), și după ce a întâmpinat dificultăți în redactarea unei disertații despre breslele tăietorilor de pietre din Evul Mediu, a schimbat disciplina și s-a orientat de această dată către filologia romanică, disciplină în curs de dezvoltare de care Heyse s-a interesat datorită cursurilor lui Friedrich Christian Dietz, unul dintre fondatorii ei.)
© CCC
Vai! De ce trebuie să existe o asemenea diversitate de credințe în rândul oamenilor? De ce unii se nasc în eroare, în timp ce alții se bucură de iluminarea sau de beneficiile adevăratei religii? Dar lucrurile stau așa, iar oamenii a căror vedere este atât de mioapă trebuie să se supună fără să scoată o vorbă.
(Paznicul viei)
© CCC
Nimeni nu știe cum a fost tatăl meu pentru mama mea, pentru că ea mai degrabă ar fi murit de o mie de ori decât să spună cuiva și să se plângă de asta. Și totul pentru că îl iubea; dacă iubirea este de așa natură încât închide buzele când ar trebui să strigăm după ajutor, dacă ne abandonează fără apărare în fața unor rele mai grave decât cele pe care ni le-ar putea provoca cel mai crud dușman al nostru, nu-mi voi da niciodată inima unui bărbat.
(Sălbatica)
© CCC
N-am știut niciodată până acum cât de neînsemnată este toată încântarea pământească, pe lângă sentimentul de a-ți lăsa gâtul rănit de un jug ce ți l-ai ales tu însuți și de a arunca în praf, pentru surâsul unor asemenea ochi, toată mândria bărbătească!
(Andrea Delfin)
Ești cufundat în admirația acelui nefericit portret. Știi pe cine reprezintă? Cunoști originalul? Portretul este numai palida lui umbră. Dar care om din Veneția nu-l cunoaște? Să nu-mi spui nimic despre femeia aceasta. Știu tot ce se vorbește despre ea, cred totul și cu toate astea te asigur, cu cea mai mare seriozitate, că până și dumneata, dacă te-ai afla în fața ei, nu te-ai mai gândi la nimic, ci ai mulțumi cerului să nu-ți pierzi mințile.
(Andrea Delfin)
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.