În restul timpului petrecut la Bonn, m-am ocupat să studiez serios filologia romanică. Era pe atunci încă o știință tânără, foarte recent născută din capul unui singur om de mare merit, Friedrich Dietz, care avea foarte puțini studenți, în ciuda lucrărilor sale fundamentale despre viețile și poezia trubadurilor, gramatica sa romanică și dicționarul său, lucrări prin care el devenise, pentru studiile romanice, ceea ce Grimm era pentru studiile germanice. M-am alăturat lor în lecțiile sale despre Dante. Dar, din proprie inițiativă, mă cufundasem în marea teatrului spaniol, începusem și să traduc câteva cântece și romanțe spaniole. Deși nu puteam spera să stăpânesc această știință, totuși, mai erau multe de făcut pentru mai puțină putere, astfel încât un muncitor cinstit să se poată dovedi ucenic și calfă.
(Dar din nou, inspirația pe care Heyse a căutat-o în acele cursuri de istoria artei s-a dovedit a fi iluzorie, „freilich eine Täuschung” (desigur, o iluzie), și după ce a întâmpinat dificultăți în redactarea unei disertații despre breslele tăietorilor de pietre din Evul Mediu, a schimbat disciplina și s-a orientat de această dată către filologia romanică, disciplină în curs de dezvoltare de care Heyse s-a interesat datorită cursurilor lui Friedrich Christian Dietz, unul dintre fondatorii ei.)
© CCC
O aristocraţie cu organizaţie prodigioasă, ca cea veneţiană, ca să se menţină, ca să se asigure împotriva valurilor ameninţătoare ale voinţei populare, are nevoie de stăvilarul tainic al unei dictaturi perpetue, care, în forme mai blânde sau mai aspre, ar trebui mereu întărită. Căci unde sunt elementele din care s-ar putea alcătui o adevărată republică şi instituţii libere? Aveţi o clasă stăpânitoare şi una stăpânită, sute de suverani şi mii de oameni din popor. Unde sunt cetăţenii, fără de care esenţa unui stat liber este o absurditate? Nobilii voştri au avut grijă ca omul mărunt să nu fie niciodată matur pentru simţul cetăţenesc, pentru sentimentul răspunderii, pentru adevărate jertfe conştiente, pentru scopuri înalte.
(Andrea Delfin, 1862)
Cine vrea sa dovedeasca prea multe, nu dovedeste nimic.
Nimanui nu-i place sa se supuna, toti vrem sa poruncim.
N-am știut niciodată până acum cât de neînsemnată este toată încântarea pământească, pe lângă sentimentul de a-ți lăsa gâtul rănit de un jug ce ți l-ai ales tu însuți și de a arunca în praf, pentru surâsul unor asemenea ochi, toată mândria bărbătească!
(Andrea Delfin)
Ești cufundat în admirația acelui nefericit portret. Știi pe cine reprezintă? Cunoști originalul? Portretul este numai palida lui umbră. Dar care om din Veneția nu-l cunoaște? Să nu-mi spui nimic despre femeia aceasta. Știu tot ce se vorbește despre ea, cred totul și cu toate astea te asigur, cu cea mai mare seriozitate, că până și dumneata, dacă te-ai afla în fața ei, nu te-ai mai gândi la nimic, ci ai mulțumi cerului să nu-ți pierzi mințile.
(Andrea Delfin)
Sper ca în anii ce vor veni, toată lumea să fie mândră de acțiunile sale în fața acestei crize. Iar cei care vor veni după noi vor spune că britanicii acestei generații au fost la fel de puternici ca oricine. Fie ca atributele autodisciplinei, deciziei luate cu calm, bunei dispoziții și simpatiei să caracterizeze întotdeauna această țară. Mândria de ceea ce suntem nu face parte din trecutul nostru, ea ne definește prezentul și viitorul.
Pe 5 aprilie 2020, Elisabeta a II-a a ținut un discurs excepțional difuzat cu mult dincolo de Commonwealth. În timp ce lumea se confrunta cu o criză fără precedent în care fiecare trebuia să lupte împotriva Covid-19, un virus ucigaș din China, regina a venit să liniștească inimile. Mai mult ca oricând, rolul său de simbol al națiunii a fost exprimat în această zi. În fața unei asemenea disperări, întreaga lume avea nevoie de încurajare. Elisabeta a II-a știa că vor fi repetate de mulți cuvintele rostite de ea. Astfel, a ținut un discurs care este cu siguranță unul dintre cele mai importante din domnia ei prin puterea cuvintelor alese și contextul în care a fost pronunțat.
© CCC
Decat sa-ti faci o fala din merite straine,
cu bruma ta de bunuri te-ai multumi mai bine.
Multe bunuri are omul;
dar virtutea cea mai mare
e sa nu se tina mandru
cu virtutile ce are.
Vai! De ce trebuie să existe o asemenea diversitate de credințe în rândul oamenilor? De ce unii se nasc în eroare, în timp ce alții se bucură de iluminarea sau de beneficiile adevăratei religii? Dar lucrurile stau așa, iar oamenii a căror vedere este atât de mioapă trebuie să se supună fără să scoată o vorbă.
(Paznicul viei)
© CCC
Tot farmecul tinereții și al veseliei se afla pe acele buze surâzătoare.
(Andrea Delfin)
Sunt mândru că am întotdeauna ultimul cuvânt în casă și acel cuvânt este, în general, da.
© CCC
De atunci, trăim de parcă am fi furat soarele, luna și stelele de pe cer. Da, dragul meu domn, când te plimbi în munți și vezi Cetatea de departe printre copaci, o găsești foarte frumoasă. De câteva ori au venit străini să stea pe pod și să deseneze castelul. Dar multe alune frumoase au un miez negru, sfărâmat de viermi. Nimeni nu crede că ne sufocăm între aceste ziduri și ne copleșește tristețea.
(Învierea)
© CCC
În primul rând, am crezut că am ceea ce este necesar pentru a studia istoria artei, din moment ce aceasta nu fusese prea solicitantă nici măcar pentru Kugler, cofondatorul său, lăsându-i timp liber și energie pentru tot felul de glume dramatice și nuvele.
(Născut în 1830, cu doi ani înainte de moartea lui Goethe, dar la cincisprezece ani după ceilalți autori ai generației „realiste”, Heyse a crescut într-un mediu academic: tatăl său Karl Heyse a fost profesor de filologie clasică la Berlin, bunicul său a fost tot filolog. Heyse a avut înclinații literare de la o vârstă fragedă, fondând un grup literar în liceu, dar s-a înscris la Universitatea din Berlin pentru a-și urma tatăl în studiul limbilor și literelor clasice: așa cum a menționat de mai multe ori în Amintiri din tinerețe (Jugenderinnerungen), el nu credea că poate trăi ca poet și căuta un Brotstudium, o disciplină care să-i asigure o carieră.)
© CCC
Emotiile mortale sunt intense, solide, egale. Cei cu adevarat in stare sa sufere sufleteste au si orgoliul de a refula totul, au si durerea inferioritatii lor de o clipa, si poate ca tocmai aceasta comprimare mistuie si doare mai mult; deci e de presupus ca tocmai cei mandri, care isi ascund simtirea, sunt cei care, si mai ales prin asta, sufera cu adevarat.
Omul crede cu o uimitoare usurinta tot ce-i maguleste amorul propriu.
A fi generos înseamnă a da mai mult decât poţi; a fi mândru înseamnă a lua mai puţin decât ai nevoie.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.