Citate de Jean d’Ormesson

La urma urmei, știința este în esență internațională și, numai din lipsa de simt istoric, calitățile naționale i-au fost atribuite. © CCC

Nu, ştiinţa nu este o iluzie, dar ar fi o iluzie să credem că am putea găsi altundeva ceea ce ea nu poate să ne dea. (Viitorul unei iluzii)

Știința nu trebuie să se predea în fața Universului și atunci când Pascal încearcă să deducă existența lui Dumnezeu din presupusa infinitate a Naturii, putem considera că se uită în direcția greșită. © CCC

Studiaza intai stiinta si continua apoi cu practica nascuta din aceasta stiinta.

Inceputul tuturor științelor este uimirea că lucrurile sunt ceea ce sunt. (Metafizica) "...caci oamenii când au început sa filosofeze au fost mânati de mirare, mai întâi fata de problemele mai la îndemâna, apoi progresând încetul cu încetul, fata de problemele mai mari". Aristotel Cu alte cuvinte, filosofia este în primul rând o interogare pentru ca nimic nu progreseaza de la sine. Filosoful este uimit in sensul ca se indoieste de tot. Trebuie amintit faptul ca in timpul lui Aristotel filosofia se confunda cu stiinta.

Știința și distracția nu pot fi separate. © CCC

În știință, trebuie să cauți idei. Dacă nu există idei, nu există știință. O cunoaștere a faptelor este valoroasă doar în măsura în care faptele ascund idei: faptele fără idei sunt doar spălarea creierului și a memoriei. © CCC

Stiinta permite scrierea istoriei lumii ca o mare naratiune. © CCC

La întrebarea: „Ce se întâmplă după ce murim?" ca și la întrebarea "Ce a fost înainte de începutul universului și ce va fi după sfârșitul lui?” există mai multe răspunsuri contradictorii, dar niciunul nu se impune. La prima întrebare: Nu se întâmplă nimic. La a doua întrebare: A existat altceva – de exemplu, o infinitate de istorii, universuri și spirite. La a treia întrebare: Există Dumnezeu. Și aceste trei răspunsuri, care ne dezbină atât de puternic, poate nu sunt incompatibile. Puteți argumenta, de exemplu, că, radical diferit de orice ne este permis să ne imaginăm sau să concepem, Dumnezeu scoate lumea din nimic – adică din Sine, unde totul și nimic se confundă pentru totdeauna. Între început și sfârșit, despre natură, oameni, mersul evenimentelor, știm aproape totul – și în orice caz din ce în ce mai mult. Înainte de început și după sfârșit, este o altă poveste. Nu știm nimic. Nu putem ști nimic. Un gol. O angoasă. Pare a fi un secret. (Călăuza rătăciților, Angoasa) © CCC

Omul înţelept trebuie cumva să ascundă secretele pe care le află, pentru ca alţii să nu se folosească de asta cu răutate, dar trebuie să le dea la iveală, şi biblioteca asta îmi pare mai degrabă un loc în care tainele rămîn ascunse. (Numele trandafirului)

Cum putem face puțină lumină asupra misterului căruia îi suntem prizonieri? Pe ce ne putem baza pentru a rezolva problemele pe care ni le pune? A se baza, probleme, rezolvare. Răspunsul se află chiar în întrebare: pe numere. În această lume efemeră în care domnesc schimbarea și precaritatea, numerele par să aducă un fel de necesitate și aproape eternitate. Totul trece. Nimic nu durează. Dar, într-un triunghi, pătratul ipotenuzei este egal, a fost întotdeauna egal și va fi întotdeauna egal cu suma pătratelor celorlalte două laturi. Și cele trei unghiuri ale triunghiului sunt egale pentru totdeauna cu două unghiuri drepte. Drept urmare, marile minți au putut să susțină că numerele au fost anterioare gândirii omenești și chiar Creației: „Cum Deus calculat fit mundus.» (Când Dumnezeu calculează, se face lumea). Cine poate crede, totuși, că există numere în afara spațiului și timpului? Înaintea exploziei primordiale din care s-a născut universul nostru, înaintea zidului Planck care îl ferește de curiozitatea noastră, ca în eternitatea în care fiecare dintre noi va fi cufundat după moartea sa, nu există nici forme, nici culori, nici mare, nici mic, nici lung, nici scurt, nici sus, nici jos. Nu există nimic. Sau cel puțin nimic din ceea ce putem ști. Nu există numere. Numerele – ca orice altceva – capătă sens doar odată cu oamenii, pentru ei și grație lor. Pământul este minuscul, însă oamenii sunt puternici. Numerele le îngăduie să exploreze și să înțeleagă lumea. Nu există o formulă a Universului, dar dacă ar exista, ar fi una matematică. Numerele nu folosesc doar la calculat. Întrucât exprimă cantități, ele ne îngăduie să distingem sau să punem laolaltă. Sunt soclul, cimentul și poate chiar sensul tuturor lucrurilor – și al întregului. Înainte și după lumea noastră, nu este suficient să spunem că toate vacile sunt negre: nu există vaci deloc. Nu este nevoie să le numărăm. În nimic, totul este confuz. În lumea în care trăim, în schimb, nu există doar vaci, ci și obiecte, indivizi, idei, sentimente distincte unele de altele și pe care le separăm sau le aducem împreună datorită numerelor. Există un Soare, avem doi ochi, trifoiul are trei frunze la majoritatea acestor plante, anul are patru anotimpuri, avem cinci degete la fiecare mână. Lumea se formează doar din întâlniri și combinații. Ieșind dintr-un nimic care nu se distingea deloc, acest tot al nostru, imens, dar limitat, durabil, dar trecător, ar fi putut căpăta cele mai diverse și mai neverosimile chipuri. La bunul plac al numerelor care domnesc asupra lui, este o colecție în spațiu și o succesiune în timp. (Călăuza rătăciților, Numerele) © CCC

Știința încearcă să înțeleagă lumea; religiile (și filozofiile) și-au asumat, în general, sarcina de a da sens vieții umane. Religia și știința se pot ilumina reciproc, cu condiția ca ambele să rămână în propriile lor sfere. © CCC

Avantajul emotiilor e ca ne induce in eroare, iar avantajul stiintei este ca nu e emotionala.

Știința fără conștiință este ruina sufletului. (Gargantua)

O sa fiu convins pana in clipa de pe urma ca stiinta e lucrul cel mai de seama, cel mai minunat si cel mai necesar din viata omului, ca intotdeauna a fost si va fi expresia cea mai sublima a iubirii si ca numai prin iubire omul va birui si natura, si se va birui si pe sine insusi.

Pe acest Pământ pe care trăim, totul se grăbește să dispară. Asta e regula. Nimeni nu poate face nimic. Timpul trece, anii trec, viața trece și noi trecem. Nimic nu durează. Totul trece. Fără cea mai mică excepție. Bucuriile noastre, durerile noastre, obiceiurile noastre, credințele noastre, limbile noastre, civilizațiile noastre. Pământul nostru va fi doar o mare ruină și toate acestea vor trece. La fel, Soarele și galaxia noastră. Și universul? Multă vreme, oamenii au crezut că universul este etern. Dar spre începutul secolului trecut, prin calcul și observație, mai aproape de Geneză decât majoritatea filozofilor, știința a descoperit că, asemenea vieții, și universul are o istorie. A avut un început și va avea un sfârșit. Va trece ca și oamenii. (Călăuza rătăciților, Dispariția) © CCC

Oricine știe că evidențele ascund întotdeauna sisteme. Nimic nu e mai părtinitor decât imparțialitatea. (Din voia Domnului)

Sunt aici. Exist. Sunteți aici. Existați. Suntem aici. Existăm. Ce mai încoace și-ncolo! E de mirare. E stupefiant. Dar așa stau lucrurile. Participăm cu toții, fără să fi solicitat, la o evidență fragilă, luminoasă și confuză, la care ținem mai mult decât la orice, deși deseori o vorbim de rău: viața. Din câte știm și cel puțin până astăzi, această viață, care este cel mai de preț bun al nostru, se desfășoară pe o planetă privilegiată și banală, o fracțiune minusculă, și sincer vorbind, rizibilă, din imensul univers. (Călăuza rătăciților, Uimirea) © CCC

Oamenii sunt un pic ca Dumnezeu: tot ce pot face, fac. Sau o vor face. (Aproape nimic despre aproape tot) © CCC

Intre adevarata stiinta si intre viata practica nu poate fi niciodata antagonism, ci trebuie sa fie, din contra, o continua inlesnire reciproca.