Citate de Gédéon Tallemant des Réaux

La 30 de ani, se spune că eşti "strălucitor". La 40 de ani, se spune că ai "talent". La 50 de ani, se spune că ai "geniu". La 60 de ani, se spune că eşti "răsuflat". La 70 de ani, se spune "încă n-a murit"? (Egoistul romantic)

Altă dată, [Malherbe] i-a spus: „Te pricepi bine să faci pe galantul; mai deschizi o carte să citești?” Era felul lui de a vorbi pentru a-i spune că e mereu gata să slujească doamnele. Domnul de Bellegarde i-a spus că da. „Pe legea mea”, i-a răspuns el, „te invidiez mai mult decât pentru ducatul tău”. (Povești, vol. 1, Memorii pentru a servi istoriei secolului al XVII-lea)

***

François de Malherbe (1555 – 1628), poet și critic literar francez. Protejat al regelui Henric al IV-lea, poet oficial al curții regale din 1609 și adversar al școlii poetice „La Pléiade”. A exercitat o puternică influență în cercul literar de la Hotel de Rambouillet. Roger de Bellegarde (Roger II de Saint-Lary), 1562-1646, primul duce de Bellegarde (1619-1646). A fost favoritul regilor Henric al III-lea și Henric al IV-lea. A fost unul dintre catolicii care l-au urmat pe Henric al IV-lea la moartea lui Henric al III-lea, l-a sprijinit cu vitejie în timpul războiului civil și a fost recompensat cu favoruri fiind numit guvernator de Bourgogne în 1602 și Mare Scutier al Franței în 1605. În 1619/1620, Ludovic al XIII-lea l-a numit Duce de Bellegarde și Pair al Franței. © CCC

Există trei modalităţi infailibile de a face plăcere unui scriitor. Iată-le aranjate în ordine crescătoare: - să-i spui că ai citit una dintre cărţile sale; - să-i spui că i-ai citit toate cărţile; - să-l rogi să-ţi dea să citeşti manuscrisul viitoarei sale cărţi.

Toti scriitorii care au vorbit despre inchisoare fara sa fi trecut prin ea s-au simtit obligati sa-si arate simpatia fata de detinuti si sa blesteme inchisoarea. Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am faurit sufletul si pot spune fara ocol: Binecuvantata fii, inchisoare..., binecuvantat fie rolul pe care l-ai jucat in existenta mea!

Pe un scriitor nu-l apreciezi după legitimaţie, ci după scrierile lui! (Maestrul și Margareta)

De fapt, scriitorul este propriul sau secretar. Cand scriu, indeplinesc o sarcina, ma aflu sub propria mea dictare, intr-un fel; fac treaba grea si obositoare de a pune in ordine propria mea gandire, propria mea dictare.

Stiu ca nu e nici o legatura intre opera si om, ca nu trebuie sa judec decat opera si nu legenda buna sau rea care se creeaza in jurul autorului. (Însemnările mele)

Pentru a da frâu liber fanteziei, imaginației sale, scriitorul trebuie să deschidă ușile la tot ceea ce se ascunde în el, inclusiv demoni. (Interviu cu Catherine Argand – febr. 1995) © CCC

Trebuie să te aștepți la lovituri când ai atins popularitatea ca scriitor. © CCC

Romantismului adesea tenebros al baladelor îi corespunde în idile un clasicism arcadic, învecinat cu barocul secolului al XVIII-lea, cu stilul comediilor lui Marivaux, cum a observat cu finețe George Călinescu. Talentul poetului stă desigur și în percepția sufletului pur, naiv, dar și în notația capriciilor, toanelor feminine sau a imputărilor provocate de micile răutăți ale îndrăgostiților însoțite pe loc de remușcări și regrete, prezentate de obicei în scurte scene dialogate, ca în Spinul. Capodopera acestor jocuri ale iubirii și întâmplări este poemul Dragoste învrăjbită. Lipsa oricărui convenționalism și simplitatea compoziției fac farmecul mai tuturor idilelor lui Coșbuc. (Despre Coșbuc)

Un tinerel al literaturii și poeziei, pe nume La Fontaine, este încă un mare visător. Tatăl său, care este director peste apele și pădurile de la Château-Thierry din Champagne, fiind la Paris pentru un proces, i-a spus: „Uite, du-te repede și fă lucrul acesta, e urgent.” La Fontaine pleacă și de îndată ce iese din casă, uită ce i-a spus tatăl său. Se întâlnește cu câțiva dintre camarazii săi după care, după ce aceștia l-au întrebat dacă avea treabă, iar La Fontaine le-a spus „Nu”, s-au dus cu toții la un spectacol de comedie. (Povești) © CCC

Obiectivul romancierului este să-l facă pe cititor să uite cu totul de faptul că autorul există – chiar și de faptul că citește o carte. (Scrieri critice ale lui Ford Madox Ford) © CCC

Vedeți, eu nu m-am considerat niciodată „scriitor” în accepția generală a cuvântului, adică aceea de creator de ficțiune. Doar pregătirea mea de specialitate, de istoric al literaturii universale şi comparatiste, a stat la temelia „operei" pe care am ilustrat-o în cea mai mare măsură. Sigur că se întâinesc şi alte preocupări în cele peste 20 de cărţi publicate de mine în decursul anilor (memorialistică, critică muzicală şi de arte plastice), mărturisesc chiar şi păcatul poeziei săvârşit în prima tinereţe, sub înrâurirea poeziei germane, de la Hölderlin şi Novalis până la Rilke şi Trakl. Însă frecventarea unei arii atât de întinse de literatură, ca aceea pe care am predat-o la cursuri şi cu care mă familiarizasem încă din vremea adolescenţei şi a studenţiei, mi-a permis formarea unor opinii poate prea personale despre literatură şi făuritorii ei. Aş începe cu prima condiţie a unei conştiinţe scriitoriceşti: autoexigenţa unei formaţiuni culturale solide, din care nu poate lipsi cunoaşterea limbilor şi a literaturilor străine. Nici unul dintre scriitorii noştri de seamă n-a pornit de la punctu I zero al informaţiei culturale. Nu te poţi aşeza la masa de scris şi să începi a umple pagini cu ce-ţi trece prin minte, deşi post-modemiştii noştri am impresia că aşa procedează. A doua condiție, a exigenţei conştiinţei scriitoriceşti în evaluarea relaţiei cu publicul. Ce dă artistul cititorului său? Îi lărgeşte orizontul cunoaşterii, îl poartă mai adânc înspre drama condiţiei umane, îl înalță pe verticala divină a transcendenţei, îmbogăţeşte limba? Căci fiecare lectură trebuie să aducă cititorului un plus de cunoaştere sau de frumuseţe. Altfel nu-şi poate obţine scriitorul credibilitatea de care are nevoie pentru a fi considerat ca atare. Cât despre limbă, instrument al comunicării, ce putem spune decât că ea constituie ritmul și tonalitatea particulară a operei de artă care este cartea. Dar ştiu că din nefericire vorbesc degeaba. Frumoasa noastră limbă, atât de bogată, atât de nobil mlădiată de marile talente, de la Eminescu, la Arghezi, Blaga, lon Barbu şi până la Nichita Stănescu, loan Alexandru (ca să nu-i numesc decât pe cei mari), trece printr-un grav proces de degradare care pare şi ireversibil. După câte noutăţl citesc şi aud cu tristeţe, îmi dau seama tot mai clar de generalitatea fenomenului, încurajat de „prestaţiile lingvistice" ale presei şi televiziunii, care sărăcesc, slăbesc şi vulgarizează limba. Și fenomenul cel mai periculos este că nimeni nu mai citeşte. În schimb, se scrie!! Dar cu ce conştiinţă scriitoricească? Nu se mai ştie...

Un scriitor nu își alege temele, temele îl aleg pe el. (Romancierul și demonii săi) © CCC

Poet obiectiv, Coșbuc se referă numai prin excepție la propriu-i eu. Cea mai reușită autodefiniție și-a dat-o în Povestea cântării din Ziarul unui pierde-vară. (Despre Coșbuc)

Scriitorii de ficțiune, când încep, sunt mai predispuși să încerce forma scurtă. © CCC

Nu există scriitor calificat după locul în care trăieşte. Scriitorul este unul care dă posibilitatea cititorului să intre într-o lume aparte, pe care n-o trăieşte în cotidian.

După prietenii buni, cărțile bune mă încântă. Întotdeauna și oricând, țin în mâini Faimoasele cărți ale grecilor și romanilor. O, mare dar de la Dumnezeu este să iubești lectura! (Povești, Epistola către părintele Rapin) © CCC

În acei ani [...], Ion D. Sîrbu a fost receptat într-un mod ambiguu: pe de o parte, foarte prezent, pe de altă parte periculos de prezent alături de noi. Să mă explic. Într-un Cluj, dominat cultural şi politic de A.E. Baconsky, "omul lui Beniuc", dezinvoltura verbală, farsele, ironiile, batjocurile etc. proferate de Gary la adresa "adversarilor" noştri puneau Cercul într-o lumină "reacţionară" care începea să devină extrem de primejdioasă. Vremea glumelor nevinovate trecuse. Profesorii Blaga şi Liviu Rusu fuseseră îndepărtaţi din învăţământul superior, "filozoful" politruc Pavel Apostol tăia şi spânzura în Universitate, nimeni dintre noi nu avea drept de semnătură etc. În toţi anii – şapte – cât am fost dascăl la ţară, veştile primite de la Cluj îl designau pe Gary ca pe un potenţial pericol pentru libertatea cerchiştilor. Voi relata un singur fapt. Ion D. Sîrbu este cel ce a lansat următoarea poveste. Într-un cerc de scriitori, la Cluj, Lucian Blaga, devenit simplu bibliotecar, referindu-se la versurile lui Beniuc (citez din memorie, aproximativ): "Unde mă aflu, unde mă duc,/ Lumea vorbeşte, şopteşte;/ Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi şi ruseşte...", le-ar fi citat astfel: "Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi pe ruseşte". A spus Blaga aşa ceva? Este o invenţie a lui Gary? Nu se va şti niciodată. Fapt e că, transmisă la Bucureşti, butada a stârnit şi mai mult furia preşedintelui scriitorilor [Mihai Beniuc] împotriva lui Blaga şi a Cercului Literar.

[Ion D. Sîrbu, Ion Desideriu Sîrbu, căruia i se spunea Gary (Gary Sîrbu), dramaturg, filozof, publicist și romancier român. Lucian Blaga i-a fost profesor și mentor. Va deveni asistent la catedra profesorului Liviu Rusu.]

Actorii neagă că aș fi actor. Autorii îmi spun: tu ești un actor care face pe autorul. Actorii îmi spun: tu ești un autor care face pe actorul. Nici unii nu mă vor în propria categorie. Doar scenografii mă tolerează. (Interviu, 1962)