Citate de Alexandru Andriţoiu

Jean d'Ormesson reușește ceea ce este cel mai dificil și mai solicitant în literatură: să fie și simplu și profund. © CCC

Gândurile zboară și cuvintele merg pe jos. Asta e toată drama scriitorului. (Jurnal) © CCC

Există trei modalităţi infailibile de a face plăcere unui scriitor. Iată-le aranjate în ordine crescătoare: - să-i spui că ai citit una dintre cărţile sale; - să-i spui că i-ai citit toate cărţile; - să-l rogi să-ţi dea să citeşti manuscrisul viitoarei sale cărţi.

I-a dat lumina frunzei sărbătoare, prin arbori cad arpegii, ca prin flaut. Azi mi-e duminică în suflet. Caut un vânt uimit venit ca de pe mare, să-mi pună frunții zare. Simt, prin aer o veste-a aripilor îmbătate de armonie și de claritate. Fântâni țâșnite dau un dulce vaer. Și pași se-aud ca-n temple adormite, cu zei de lut și amfore stângace, iar lucrurile cu atâta pace, încât se fac numaidecât iubite. Și toate-n preajma cer o alintare de braț întins greșit. Secund e jocul luminii ce se joacă-n mări de-a focul și ne pătrunde-n sânge cu candoare. Prin clara clipelor euritmie e ca un dans și-un murmur al culorii. Pământul cald respiră prin toți porii suflat în liniști și-n aurărie. (Euforie)

Un tinerel al literaturii și poeziei, pe nume La Fontaine, este încă un mare visător. Tatăl său, care este director peste apele și pădurile de la Château-Thierry din Champagne, fiind la Paris pentru un proces, i-a spus: „Uite, du-te repede și fă lucrul acesta, e urgent.” La Fontaine pleacă și de îndată ce iese din casă, uită ce i-a spus tatăl său. Se întâlnește cu câțiva dintre camarazii săi după care, după ce aceștia l-au întrebat dacă avea treabă, iar La Fontaine le-a spus „Nu”, s-au dus cu toții la un spectacol de comedie. (Povești) © CCC

Obiectivul romancierului este să-l facă pe cititor să uite cu totul de faptul că autorul există – chiar și de faptul că citește o carte. (Scrieri critice ale lui Ford Madox Ford) © CCC

O, mai cu seamă seara te iubesc, când lucrurile par nedesluşite, când porţile se-nchid c-un ritm firesc şi iedera începe să palpite,   când arborii-s mai tainici şi mai mari şi când se-aud fântânele mai bine, îmbucură-mă! Fie să apari, chiar de vei trece-n oră fără mine.   Arată-mi-te iarăşi respirând ca apele de lună îmbiate. Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt, căci mări şi lacrimi sunt, la fel, sărate.   Adu-ţi aminte de un biet dactil, de un fragment fragil de poezie pe care ţi l-am strecurat, subtil, pe un pătrat lunatic de hârtie.   E seara dulce ca un elixir şi arborii par turnuri lungi de pace, iar cerul, ca hlamida de emir, mai străluceşte, vrând să ne împace.   O, mai cu seamă seara te iubesc, femeie, ce-ai rămas, în ani, departe. Citesc şi mă citeşti, şi te citesc, şi-mi stai ca semnul de mătase-n carte. (De dragoste)

Prin Shakespeare, toate naţiunile care s-au deschis influenţei operei lui, întreaga omenire a devenit mai lucidă, mai clară şi mai adâncă în înţelegerea omului. Cunoaşterea mecanismului pasiunilor, a tuturor motivelor active în sufletul omenesc şi a diferenţierilor individuale ale acestuia au făcut progrese enorme prin drama shakespeariană.

De fapt, scriitorul este propriul sau secretar. Cand scriu, indeplinesc o sarcina, ma aflu sub propria mea dictare, intr-un fel; fac treaba grea si obositoare de a pune in ordine propria mea gandire, propria mea dictare.

Autori renumiti au decis, ca un fel de regula, ca orice om trebuie sa fie cateodata plicticos; chiar si cel mai sever cititor se arata ingaduitor fata de numeroasele locuri de popas si de motaiala risipite in opera unui scriitor.

Un scriitor este cineva care, pentru a scrie, depune mai multe eforturi decat ceilalti.

Nu exista scriitor atat de ridicol incat sa nu-l fi socotit cineva excelent.

Curios! Acest om de constituție delicată, timid și discret, îmbătrânit înainte de vreme și care a murit la 52 de ani, doborât de accidentul fatal al unicului său fiu Alexandru, era înzestrat cu o remarcabilă energie retorică de poeta vates, în linia lui Andrei Mureșanu, ridicată la cea mai înaltă expresie de Octavian Goga. Poeziile Un cântec barbar, Decebal către popor, Exossibus ultor, In opressores, Noi vrem pământ, datând toate din 1893, și Pentru libertate din 1903 dau glas revoltei împotriva asupririi naționale și sociale, păstrându-și valoarea artistică și după încetarea revendicărilor, ca documente ale demnității unui popor ce nu suportă subjugarea, începând cu aborigenii daci, ridicați împotriva romanilor (Un cântec barbar). (Despre Coșbuc) Poeta vates sau doar vates: poet inspirat, poet vizionar, care impresionează prin tonalitatea elevată a versurilor pătrunse de sacralitate, prin intensitatea sentimentelor umanitare și prin înalta tonalitate retorică a versurilor; la romani: profet.

Cred că trec drept scriitorul fericirii pentru că gândesc că trebuie să fii fericit în ciuda tuturor celorlalte lucruri. © CCC

Corneille ne subjugă caracterelor şi ideilor lui, iar Racine se conformează ideilor noastre; Corneille zugrăveşte oamenii care ar trebui să fie, iar Racine – aşa cum sunt. În Corneille găsim mai mult din ceea ce se cade chiar să luăm ca model, în Racine găsim mai mult din ceea ce recunoaştem în alţii sau din ce simţim noi înşine. Unul te înalţă, te uimeşte, te stăpîneşte, te învaţă; celălalt îţi place, te răscoleşte, te înduioşează, te pătrunde.

Vezi tu, eu sunt scriitor, Un om care numeşte totul cu numele lui, Și fură aroma unei flori vii. (Străinul: Poezie aleasă) © CCC

Poet obiectiv, Coșbuc se referă numai prin excepție la propriu-i eu. Cea mai reușită autodefiniție și-a dat-o în Povestea cântării din Ziarul unui pierde-vară. (Despre Coșbuc)

Fericirea scriitorului constă în voluptatea actului creator, dar şi în suma acelor drame care îl ocolesc datorită stilului de viaţă contemplativ. A privi şi a scrie în loc de a mânui spada. (Voluptatea de a scrie)

Scriitorii de ficțiune, când încep, sunt mai predispuși să încerce forma scurtă. © CCC

Este drept că, în general, scriitorii sunt socotiţi a fi extrem de susceptibili, şi că nimeni nu se mai miră dacă doi scriitori de valoare "îşi dau în petic". Chiar dacă contemporanii lor îi judecă, posteritatea află suficiente motive de a transfera o gâlceavă măruntă şi penibilă, determinată de interese meschine, într-o dispută "de idei". Ceea ce s-a petrecut, cu decenii înainte, între Arghezi şi Ion Barbu a devenit un simplu capitol de istorie literară, din care orice conotaţie subiectivă a dispărut sau a îmbrăcat forma nobilă a unei diferenţe de "arte poetice". Eu cred că e foarte bine că se întâmplă acest lucru; este indicat ca Istoria literară să şteargă ridurile, grimasele şi "aluniţele" de pe obrazul prea crispat al Vieţii literare. Suntem cu mult prea sensibilizaţi de răfuielile meschine ale tuturor veleitarilor literari care-şi cumpără genialitatea postişă de la chioşcul de ziare din colţ. Într-o epocă invadată de V.I.P.-uri – de tot soiul – care nu sunt decât surogatul efemer al personalităţii, dar care "înghit" cu lăcomie înspăimântătoare toate resursele ce s-ar cuveni culturii adevărate – este bine, este chiar necesar ca gura falselor valori să fie redusă la tăcere.