Citate de Friedrich Nietzsche

O fiinta care se obisnuieste cu toate este, cred, cea mai buna definitie a omului.

Natura este bruta si salbatica fara mana omului, si este bine sa fie astfel, pentru ca omul sa fie constrans sa iasa din starea de natura, inactiva, si s-o prelucreze, si o data cu aceasta, sa devina dintr-un simplu produs natu­ral, o fiinta libera si rationala.

Fiecare om in parte este o lume care se naste si moare odata cu dansul; sub fiecare piatra funerara zace o istorie a lumii.

Oamenii nu au idealuri, au doar nevoi. © CCC

Omul nu este un cerc cu un singur centru; este o elipsa cu doua focare. Faptele sunt unul, ideile celalalt.

Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. (Cugetari) Blaise Pascal Se regăsește în această frază tema pascaliană a condiției modeste a omului, fragil ca o trestie pentru că este muritor (fragilitatea menținerii lui în mijlocul atâtor împrejurări ostile) și a măreției omului pentru că dispune de rațiune. “Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. Pentru a-l zdrobi, nu e nevoie ca întregul univers să se înarmeze: un abur, o picătură de apă ajunge să-l ucidă. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare și ce avantaj are universul asupra lui, dar universul nu știe nimic. Așadar, toată demnitatea noastră își are temeiul în gândire. De aceasta trebuie să ținem noi, iar nu de întinderea și durata cărora nu le-am putea face față. Să ne străduim deci să gândim curat: iată principiul moralei.” Ce poate fi mai vulnerabil decât un om? Locuitor efemer al unei planete pierdute într-un colț al universului, existența sa nu este decât un scurt moment între naștere și moarte. Puterea sa este neglijabilă: o lovitură greșită, o simplă adiere otravită, este suficientă pentru a-l ucide. Chiar și rațiunea care este mândria sa nu-l poate salva: nu știe nici de unde vine, nici unde se duce și cade din incertitudine în eroare, fără un punct fix care să-l sprijine. Și totuși, nu este oare tocmai această clarviziune, această conștientizare a propriei sale stări mizerabile, cea care îl ridică imediat deasupra restului Creației? Căci, chiar dacă „universul l-ar zdrobi”, observă Pascal, „omul ar fi totuși mai nobil decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare, iar universul nu știe nimic despre avantajul pe care îl are asupra lui.” Conștiința inversează astfel ordinea valorilor: pentru că este înzestrat cu gândire, omul este investit cu o grandoare paradoxală, născută din înțelegerea propriei insignifianțe. De ce să căutăm demnitatea umană într-o contradicție? Ideea devine mai clară dacă ne referim la religia creștină, pe care o apără Pascal. Măreția omului provine din originea sa divină, iar mizeria sa din păcatul originar. A ne îndrepta către prima ar fi o sursă de mândrie, iar a ne întrista pentru cea de-a doua ar fi un motiv de disperare. Dar iubirea lui Iisus Hristos, întruchiparea sublimă a lui Dumnezeu în mizeria umană, ne permite să ne recunoaștem pe noi înșine și să dorim să fim ca El. Întreaga demnitate umană constă în gândire. Gândirea şi conştiinţa de sine, iată măreţia omului capabil să cuprindă lumea întreagă cu înţelegerea sa: “Demnitatea nu trebuie sa mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. Stăpânind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În întindere, universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată; prin gândire, eu îl cuprind.” La două secole după Pascal, filosoful german Friedrich Nietzsche va ironiza și el mândria umană. Dar, căutând măreția umană, odată ce pretențiile acesteia sunt înlăturate, ajunge la o concluzie complet diferită: “Zici „Eu" şi te făleşti cu-acest cuvânt. Însă există ceva şi mai mare — în care tu nu vrei să crezi: e corpul tău şi raţiunea lui cea mare: iar ea nu spune Eu, însă se poartă ca un Eu.” © CCC

Veți un nume pentru această lume? O soluție pentru toate enigmele sale?... Această lume este voința de putere și nimic altceva. (Voința de putere, 1896-1911)

Trebuie oricum sa ne obisnuim a vedea oamenii sub multitudinea aspectelor lor posibile si in toata diversitatea caracterului, temperamentului si aparentei lor. Caci omul e limitat; oricat de mare si sfant ar fi, nu cuprinde totul: isi are unghiul lui special sub care priveste binele.

Fiecare suflet este pentru alt suflet o lume ascunsa.

Omul este ca marea: are flux si reflux.

Dacă (If) De poţi fi calm cînd toţi se pierd cu firea În jurul tãu, şi spun cã-i vina ta, De crezi în tine, chiar când omenirea Nu crede, dar sã-i crezi şi pe ei cumva; S-aştepţi – dar nu cu sufletul la gurã, Sã nu dezminţi minciuni minţind, ci drept; Sã nu rãspunzi la urã tot cu urã, Dar nici prea bun sã pari, nici pre-nţelept; De poţi visa, dar nu-ţi faci visul astru; De poţi gândi, dar nu-ţi faci gândul ţel; De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul Tratând pe-aceşti doi impostori la fel; De rabzi sã vezi cum spusa ta-i sucitã De pişicher, sã-l prindã-n laţ pe prost; Când munca vieţii tale, nãruitã, Cu scule obosite-o faci ce-a fost; De poţi sã strîngi agonisita toatã Grãmadã, şi s-o joci pe-un singur zar, Sã pierzi, şi iar sã-ncepi ca-ntîia datã, Iar c-ai pierdut – nici un cuvînt mãcar; De poţi sili nerv, inimã şi vînã Sã te slujeascã dupã ce-au apus, Şi piept sã ţii, când nu mai e stãpînã Decât Voinţa, care le strigã: "sus" De poţi rãmâne tu în marea gloatã; Cu regi tot tu, dar nu strãin de ea; Duşman, om drag, rãni sã nu te poatã; De toţi sã-ţi pese, dar de nimeni prea, De poţi prin clipa cea neiertãtoare Sã treci, s-o-ntreci gonind mereu – Al tãu va fi Pãmîntul ãsta mare, Dar mai mult, vei fi OM, copilul meu! (traducere Dan Dutescu) Altă traducere de Dan Dutescu: Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea În jurul tău, şi spun că-i vina ta; De crezi în tine, chiar cînd Omenirea Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva; De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură; De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept; De nu răspunzi la ură tot cu ură Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept; Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru; De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel; De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul Mereu senin şi în acelaşi fel; Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost; De poţi ca munca vieţii, năruită, S-o faci de la-nceput precum a fost; Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zar Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată Făr-să te plîngi cu un oftat măcar; De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă, Drept să rămîi, cînd ele june nu-s, Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă Decît Voinţa ce le ţine sus; Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea; Amic sau nu, de nu pot să te-abată; De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea; Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare, Să treci şi s-o întreci, mereu bonom, atunci: a ta e Lumea asta mare şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om! Varianta: De poţi fi calm cînd toţi se pierd cu firea În jurul tău şi spun că-i vina ta; De crezi în tine chiar cînd omenirea Nu crede, dar s-o crezi ar vrea; Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicand, Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gîndul drept; Dacă privit cu ură nu te razbuni urînd Şi totuşi nu-ţi pui masca de sfînt sau de-nţelept; Dacă aştepţi dar nu cu sufletul la gură Şi nu dezminţi minciuni minţind, ci drept; De nu răspunzi la ură tot cu ură, Dar nici prea bun să pari nici prea-nţelept; Sau cînd hulit de oameni, tu nu cu răzbunare Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi; De poţi visa, dar nu-ţi faci visul astru; De poţi gîndi, dar nu-ţi faci gîndul ţel; De poţi să nu cazi pradă disperarii, Succesul şi dezastrul privindu-le la fel; De rabzi s-auzi cuvîntul cîndva rostit de tine Răstălmăcit de oameni, murdar şi prefăcut; De rabzi văzîndu-ţi idealul distrus şi din nimic Să-l recladeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut; De poţi risca pe-o carte intreaga ta avere Şi tot ce-ai strîns o viaţă să pierzi intr-un minut Şi-atunci fără a scoate o vorbă de durere Să-ncepi agonisala cu calm de la-nceput ; De poţi rămîne tu în marea gloată Cu regi tot tu, dar nu străin de ea; Duşman, om drag, răni sa nu te poată; De toţi să-ţi pese dar de nimeni prea; De poţi prin clipa cea neiertatoare Să treci şi s-o întreci gonind mereu; Dacă ajungi să umpli minutul trecător Cu şaizeci de clipe de veşnicii mereu, Vei fi pe-ntreg Pămîntul deplin stăpînitor Şi mai presus de toate, un OM, iubitul meu.

Avem de-a face cu oameni. Am fi naivi să ne așteptăm doar la inteligență și devotament. Ar fi fatal dacă am întâlni doar abjecție și prostie. (La Chesnaie) © CCC

Nu numai ceea ce a dobandit prin nastere, dar si ceea ce a cucerit prin fapta lui este omul.

Dansează cu picioarele, cu ideile, cu cuvintele și mai trebuie să adaug că trebuie să fii capabil să dansezi și cu pana? (Amurgul idolilor) © CCC

…ca să îndrumi, trebuie să ai un plan cât de cât exact pentru o perioadă mai lungă de timp. Or, daţi-mi voie să vă întreb, cum poate îndruma omul lucrurile, când el nu numai că nu-i în stare să întocmească un asemenea plan, chiar şi pentru un timp derizoriu de scurt, să zicem, de o mie de ani, dar nici măcar să garanteze pentru ziua de mâine a propriei lui persoane? (Maestrul și Margareta)

Este foarte simplist să compari oamenii cu un burete absorbant sau cu un fitil strălucitor; fiecare dintre ei este o imensă armonie, un sine viu care are efect asupra tuturor forțelor care îl înconjoară. © CCC

Cat de ciudata este indeobste aceasta faptura cu doua picioare, omul: implantat in tina, si lovindu-se cu crestetul de cer, capabil, atata vreme cat este flamand si framantat de pofte nesatioase, sa nascoceasca cele mai josnice ganduri, pentru a-si indestula trebuintele firesti, dar avantandu-si numaidecat gingas si gratios simtamintele si mintea spre nori, de indata ce are o farama de paine in pantec si si-a potolit poftele.

Omul este perfect intotdeauna, caci daca nu ar fi, nu ar putea deveni vreodata, numai ca trebuie sa-si dea seama de asta.

Filozofii sunt avocați care nu vor să fie considerați ca atare. (Dincolo de bine și de rău, 1886)

Nu toti oamenii pot fi Ciceroni si Platoni, Virgili si Homeri, dar toti pot fi oameni buni. Prefer un om fara cunostinte literare, decat cunostinte literare fara om.