Demoni și minuni,
Vânturi și maree,
În depărtare, marea deja s-a retras,
Și tu,
Ca o algă ușor mângâiată de vânt,
În nisipurile așternutului, te unduiești visând,
Demoni și minuni,
Vânturi și maree,
În depărtare, marea deja s-a retras,
Dar în ochii tăi întredeschiși,
Două valuri mici au rămas,
Demoni și minuni,
Vânturi și maree,
Două valuri mici pentru a mă îneca.
(Nisipuri mișcătoare)
© CCC
Démons et Merveilles
Démons et merveilles, vents et marées,
au loin déjà la mer s’est retirée,
et toi comme une algue,
doucement caressée par le vent,
dans les sables du lit,
tu remues en rêvant.
Démons et merveilles, vents et marées,
au loin déjà la mer s’est retirée,
mais dans tes yeux entr’ouverts,
deux petites vagues sont restées.
Démons et merveilles, vents et marées,
deux petites vagues pour me noyer.
Nu iubim o femeie pentru ca are un corp perfect, ci pentru forma unica a ochilor sau a gurii, in care vedem personalitatea ei profund si subtil erotizata.
Marile iubiri nu se caută. Ele se prăbuşesc peste noi ca o avalanşă, făcându-ne să ne întrebăm: pentru ce trăim? Nu e greu să fii îndrăgostit. E greu să iubeşti şi să nu fii fericit.
A fost un trubadur odinioară
Ce s-a-ndrăgit de-o castelană; dar
Închisă-n turnul ei de fildeș rar,
Frumoasa lui zăcea ca o comoară.
Atunci și-a-ntrupat într-o vioară
Întregul sufletului său amar
Și l-a trimis iubitei sale-n dar,
Lăsându-se de dragul ei să moară.
Te-ascult cântând un tainic menuet…
Și-mi pare că fantasticul poet
Și-a-ncredințat vioarei tale rana;
Te-ascult cântând cu gândul în trecut
Și-mi pare că suspină castelana
De dorul trubadurului pierdut.
(Unei violoniste)
Ridică-ncet lăsatele perdele
Cu mâna ta ușor înfiorată
Și din misterul umbrei încadrată,
Răsari în spumă albă de dantele.
E-un cer albastru ca de peruzele
Și-n noaptea de luceferi presurată,
Mireasma fânului cosit îmbată
Ca un narcotic visurile mele.
De-ai ști ce tristă-i fără tine Luna,
Tu ai veni la geam întotdeauna
Să-ți scalde păru-n blondele ei raze…
Și-n ochii tăi, haotica pribeagă,
Cu străluciri de tainice topaze,
Ar îngropa comoara ei întreagă…
(Sonata lunii)
Dacă într-adevăr cuvintele te stânjenesc,
Nu spune nimic. Visează. Să nu-ți fie frig;
Eu sunt cea care vorbesc și te sărut;
Lasă-mă să revărs asupra ta
Ca vântul blând ce-adie prin pădure,
Acest murmur nemărginit, șoptit…
© CCC Published on: Jan 23, 2021
Privirea ta e trandafir în floare…
Și fruntea, crin, și zâmbetele, miere…
Și trupul, val, și mersul, adiere…
Și glasul, cântec de privighetoare!
Tu ești a vieții mele sărbătoare
Și-a bietului meu suflet reînviere-
Căci mă renaști cu alba mângâiere
Din grațiile tale-ncântătoare.
Dar de-aș atinge scumpa ta ființă
Cu cea mai mică umbră de dorință,
Aș profana iubirea mea curată,
Căci mi-aș mușca pe-a tale buze, visul
Și-n sărutarea mea necumpătată
Ca-ntâiul om, mi-aș pierde paradisul…
(Mi-aș pierde paradisul)
Daca as fi avut o floare pentru fiecare moment in care m-am gandit la tine, as putea sa ma plimb prin propria mea gradina pentru totdeauna.
Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,
fuioare de suflet în vânt,
delfin în ghearele sprâncenelor mele,
piatră stârnind în apă inele,
stea înlăuntrul genunchiului meu,
cer înlăuntrul umărului meu,
eu înlăuntrul eului meu.
(Semn 12)
Dragostea fără respect nu merge departe şi nu se înalţă sus: este ca un înger cu o singură aripă.