Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Citate

În viaţa fiecăruia se întâmplă ca, dintr-odată, poarta trântită în nas să se întredeschidă, zăbrelele să se dea la o parte, nu-ul definitiv să nu mai fie decât un poate, lumea să se transfigureze, un sânge nou să ne curgă prin vine. Aceasta-i speranţa.

(Trestia revoltată)

A crezut necontenit că e fericită. Prima oara în copilărie, când, găsind în parc un băiat necunoscut, l-a luat acasă cu gândul să-l păstreze numai pentru ea, ca jucărie. S-a înșelat, nu era fericirea, era numai un pas spre aceasta: prietenia. A doua oară, când, luând pe cineva drept altcineva, s-a căsătorit. Nu era fericirea: era o greșeală care i-a adus milă, tristețe și singurătate. A treia oară, când s-a lăsat iubită, ca să-și dovedească doar ei că este tânără, liberă și… fericită. Nu era: propriul trup îi devenise străin. Și apoi, la un moment dat, a știut sigur că nu se mai înșală. Nu l-a crezut pe el atunci când i-a spus că fericirea e ca aerul, n-o simți. Ca toate femeile, a simțit-o: o nouă viață în viața lor și în trupul ei.

(Cartea fericirii)

Dacă ați putea să înviați un om, pe cine ați alege? Într-o seară a anului 1940, la un conac situat la vreo 50 de kilometri de Paris, într-o conversație linistită, câteva femei și câțiva bărbați se amuză să răspundă la această întrebare. Maria își dorește nespus de mult să învie Mozart. Nu ezită nici o clipă să-l aleagă. Poate pentru că e razboi și e nevoie de ceva care să fie dincolo de războaie. Poate fiindca Maria, femeie căsătorită, cu un copil vitreg bolnav, nu mai așteaptă nimic de la viață, iar Mozart a fost dintotdeauna pentru ea ceva care ține loc de fericire. Sau poate ca să se bucure timp de o noapte, auzindu-l cum cântă la pian. Mozart e o dorință, una frumoasă. Peste câteva zile, un bărbat necunoscut soseșe la conac. Vine de departe și mâinile lui sunt fine.

(Învierea lui Mozart)

Când am sosit eu pe lume, totul era pus la punct. În jurul meu se etalau comori. N-aveai decât să le culegi. Sunt liberă să trăiesc unde și cum vreau, să citesc, să gândesc ce vreau, să ascult pe cine vreau.

(Cartea fericirii)

Pasiunea este o hipertrofie a sentimentului de proprietate.

© CCC

Foarte ciudat! Sunt împărţită între tot felul de gânduri, după direcţia pe care ar putea-o urma viaţa mea de acum încolo. La neputinţele fizice am şi fost supusă. Se şi vede. La cele intelectuale, hm! încă lucrurile, hî! merg destul de bine. La cele spirituale văd că se produc o sporire şi o intensificare. Nu pot să spun ciudată, pentru că dacă aş spune aşa, ar însemna că nu mi-e apropiată, mi-e foarte apropiată şi-mi dă o mare bucurie lăuntrică. Simt din ce în ce mai mult nevoia înălţării către Cele de Sus. Către patria noastră cea adevărată. Şi cu atât mai mult mă simt atrasă către Cele de Sus cu cât împrejurul nostru parcă apare sau se construieşte altă lume decât cea în care m-am născut şi am trăit. Este vorba de o lume secularizată, în care spiritul, din nefericire, e pe cale să dispară, intelectul este în pericol din pricina părăsirii cărţii, a lecturii; oamenii fiind tentaţi de televizor, şi ceea ce pe vremuri era considerat necuviincios sau, cum spunea Noica, «erau lucruri care nu se cădeau făcute», devin legiferate, atunci înţelegeţi că mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc aici. Şi de aceea simt, probabil, nevoia acestui recul de natură spirituală.

E foarte important să precizăm drumul de apucat de acum înainte. Şi foarte important să gândim mai serios la învăţământ, la Biserică şi în primul rând la familie. Nucleul formării unei personalităţi este familia. Or, în clipa în care familia se dizolvă, personalitatea nu se mai poate forma. Nu trebuie să ignorăm asta. Este un dat elementar. Nu se spunea, pe vremuri, «n-are şapte ani de acasă»? Acum nu se mai zice, că n-au. De ce? Nu prea mai are nimeni măcar un an de acasă… Nucleul a fost nu numai slăbit, nu numai risipit, dar tinde să dispară. (…) Dacă tu nu vii de acasă în cei şapte ani cu sufletul, sufleţelul cât de cât modelat, atunci e greu să o înceapă şcoala chiar de la capăt cu tine. Însă învăţământul trebuie, totuşi, eu nu pot să spun revizuit, pentru că s-a revizuit, după părerea mea, într-un mod cu totul nepotrivit, să revină în matcă. Învăţământul a devenit pur şi simplu un loc de informaţii. Nimic formativ. Toate disciplinele, sau cele mai importante, sunt cele care privesc economia, comerţul, finanţele şi informatica, tehnica. Nimic altceva. Disciplinele umanistice? Ah! Cine mai învaţă latina? Cine mai învaţă greaca? Nici nu se mai pune problema. Dimpotrivă, sunt considerate, am impresia, aşa, cu oarecare dispreţ. Când am vorbit despre umanismul antichităţii clasice greceşti, mi s-a râs în nas. Şi stau şi mă gândesc ce se poate întâmpla în atari condiţii.

În momentul de faţă, mai bine zis în ultimii doi ani, am ţinut câteva conferinţe tinerilor de la Iaşi, de la Alba Iulia, unde am vorbit de trei ori, arătându-le ce înseamnă valoarea unei culturi naţionale, ce importantă este pătrunderea în aceste valori, ce preţ are înţelegerea continuităţii. Pentru că aici văd eu un punct negru, foarte periculos. Nu mai pricepe nimeni necesitatea continuităţii în cultură. Cultura e alcătuită, nu?, din etape. Fiecare cultură naţională este alcătuită din etape. Fiindcă eu nu mă refer la globalizare.

Globalizarea în materie de cultură nu e posibilă. Eu spun că este o utopie. Cum o să globalizezi culturile? Fiecare naţiune are identitatea ei specifică. Cum o să amesteci şi să rezolvi toată treaba asta? Niciodată n-o să se poată face. Atunci ne gândim fiecare la propria noastră identitate culturală, pe care trebuie să o păstrăm neatinsă. Asta se cere să înţelegem. Pentru că, aşa cum zic, etapele se succed şi din una naşte cealaltă. Nu se produc falii între etape. Şi un asemenea lucru trebuie înţeles de tinerii noştri şi mai cu seamă de artiştii, mai ales de scriitorii, gânditorii, plasticienii, muzicienii.

Totul se continuă. Nu începem să contestăm valorile trecutului, pentru că noi descindem din ele. Vrem sau nu vrem. Aceasta este eroarea pe care o comit cei tineri. Nu cutare poet n-a lăsat nici o urmă. Ei! contestarea lui Eminescu este de o durere şi gravitate fără seamăn. Contestăm valorile trecutului, Bălcescu am auzit că a fost injuriat, într-un recent articol al cuiva, că ar fi făcut atâta rău culturii româneşti. Ei!, bine, cum poţi să spui astfel de lucruri?

Oamenii de la 1848 au fost cei care au împins cultura înainte, ne-au europenizat într-un anume fel. Să nu uităm asta! Gândiţi-vă la Ion Ghica, care a fost un european admirabil. Ambasador la Londra. Alecsandri – ambasador la Paris. Costache Negri. Toţi, boieri sau boiernaşi, aveau legături mari cu Occidentul. Şi Bălcescu s-a numărat printre ei. Mi-aduc aminte, săracul!, scrie într-o scrisoare, fericit, am smuls astăzi o bucată de catifea roşie din tronul lui Louis Philippe. Sunt nişte realităţi care ne unesc, ne fac să ne simţim europeni. Şi noi contestăm aceste legături. Şi Napoleon al III-lea a participat sentimental şi chiar politic la unirea noastră din 1859. Să nu scăpăm din vedere că 1848 a avut meritele lui foarte mari.

Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieşi cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste şi de aceea lumea nu le iubeşte.

Astăzi, am ajuns să nu mai fie aproapele nostru. Este departele nostru. Mă tem că, dacă nu vom gândi pozitiv legătura noastră cu aproapele, o să ajungem acolo unde a zis Nietzsche. Suntem în pericol să ne izolăm. Alienarea aceea, despre care s-a vorbit atâta vreme de la jumătatea secolului trecut, ne ameninţă pe toţi. Singura ieşire din asta este îndreptarea către aproapele nostru. În felul acesta îndeplineşti şi o poruncă Dumnezeiască şi realizezi şi o comuniune socială, fără de care lumea nu mai poate exista. “Să iertam tuturor”, cum zice Mântuitorul. E adevărat că e groaznic de greu, dar măcar nu-i face rău, bucură-te de bucuria lui sau îndurerează-te de durerea lui. Aşa se spune, că de durerea lui mai degrabă te îndurerezi, decât să te bucuri de bucuria lui.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.