Poate că au avut dreptate când au pus dragostea în cărți. Se prea poate ca ea să nu poată exista în altă parte.
N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine,
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.
Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos, în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e că mureai în lacrima de-aseară.
(Antiteze)
Aş vrea-n uitare să cobor,
şi iar mi-e dor de umbra ta…
De câte-ncerc să uit mi-e dor,
de câte n-am putut uita.
M-aş vrea la fel cu pomii goi,
aş vrea ca frunza-n vânt să pieri…
Dar din zăpadă vii-napoi
cum se re-ntoarce floarea-n meri.
Adânc aş vrea-n paharul plin
şi-n cântec zâmbetul să-ţi pierd;
dar creşti din orice strop de vin,
din orice strună ce-o dezmierd…
Şi când în flacără şi-n fum
aş vrea să spulber urma ta,
tu te re-ntorci ca un parfum,
din tot ce n-am putut uita…
(Aş vrea)
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis.
(Îndemn la luptă)
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă
ce înseamnă-n luptă-un braţ răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis.
(Îndemn la luptă)
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapșane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
(Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!)
Mirosul acesta venea de la pământul cald, de la orzul încă verde, dar deja năltuţ, şi de la căpiţele mici, rotunde, de fân, alergând în şiruri spre nemărginirea verde, unde cerul, întunecându-se, se contopea cu suprafaţa plană a pământului.
(Doamnele din Sankt-Petersburg)
Teii stăteau neclintiţi în jurul casei şi, în această linişte indestructibilă, cerul părea foarte aproape, cu toate stelele lui, cu luna cea albă, care se legăna pe coada unui nor subţire.
(Doamnele din Sankt-Petersburg)
…dacă îngădui altuia să-ţi organizeze acel no man’s land al tău, te vei trezi, la sfârşit, prizonier într-o cameră de lux, într-un hotel de lux, în timp ce îţi sunt arse cărţile şi eşti despărţit de cei apropiaţi. E de ajuns să cedezi o dată şi nu mai există limite; până la urmă, vei fi lipsit de toate ale tale.
(Trestia revoltată)