Nu toate experientele duc la descoperiri, toate imbogatesc insa cunoasterea… Viata e alcatuita din sesuri, din vai, din piscuri; altfel spus din platitudine si rutina, din deprimare si din bucurie(…). Viata se compune din tevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coscovite, din plase pe care le cari de la piata, din rufe care le speli, din coate-n tramvaie dar si din Bach si din Beethoven, din Shakespeare si din Tolstoi, din Eminescu si din Blaga, din Michelangelo si din Tuculescu. Totul e viata. Noi traim dureri si bucurii, dar mai presus de ele traim viata. Ceva sacru a carui ratiune finala n-o cunoastem sau INCA nu o cunoastem…
Marea problema a spiritului uman, orice drum ar lua, e pretutindeni cunoasterea legilor si cauzelor; nu e multumit cat timp n-a descoperit in noianul de evenimente razlete, fortele permanente si generatoare care provoaca si reinnoiesc invalmaseala schimbatoare din jurul lui. Vrea sa atinga cele doua sau trei pasiuni eterne ce stapanesc omul, cele cateva facultati primordiale care compun rasa, cele cateva circumstante generale care modeleaza societatea si secolul.
Daca pretuim cautarea cunoasterii, ar trebui sa fim liberi sa mergem oriunde ne duce cautarea. O minte libera nu este un caine care latra si este legat de un lant.
Exista o varsta in viata cand trebuie sa indraznesti sa fii nedrept, in care trebuie sa indraznesti sa faci “tabula rasa” din tot ce ai invatat sa admiri, sa respecti, si sa contesti totul — minciuni si adevaruri —, tot ceea ce nu ai recunoscut prin tine insuti ca este adevarat. Prin intreaga lui educatie si prin tot ceea ce vede si aude in juru-i, copilul absoarbe un atat de mare numar de minciuni si de prostii amestecate cu adevarurile esentiale ale vietii, incat cea dintai datorie a adolescentului, care vrea sa fie un om sanatos, este sa le dea pe toate afara.
Orice tip de cunoastere e un raspuns la o intrebare.
Durerea adanca tace si se ascunde.
Nimic nu-i este mai firesc omului decat dorinta innascuta de a sti.
Un om care este atat de drept si de generos, incat recunoaste valoarea altuia, chiar in detrimentul sau, vadeste atata demnitate, incat se poate socoti superior oricui.
Este posibil să-i iubeşti pe toţi oamenii? Bineînţeles că nu, ba chiar ar fi nenatural. În iubirea abstractă faţă de toată omenirea, te iubeşti aproape întotdeauna doar pe tine însuţi.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.