Citate de Ernest Renan

Cu ajutorul realului traim, prin ideal existam.

Cat de ciudata este indeobste aceasta faptura cu doua picioare, omul: implantat in tina, si lovindu-se cu crestetul de cer, capabil, atata vreme cat este flamand si framantat de pofte nesatioase, sa nascoceasca cele mai josnice ganduri, pentru a-si indestula trebuintele firesti, dar avantandu-si numaidecat gingas si gratios simtamintele si mintea spre nori, de indata ce are o farama de paine in pantec si si-a potolit poftele.

Ca sa traiesti, trebuie sa ai un scop si sa te agati de el. Daca veti munci numai pentru prezent, munca voastra va da rezultate slabe; trebuie sa munciti mai ales pen­tru viitor…omenirea a trait intotdeauna pentru viitor.

Sunt vesel de toate izbucnirile vietii, de toate luminile cerului, de toate slabiciunile primaverii. Sunt trist de toate amurgurile si de toate nostalgiile. Sunt puternic de toate dezlantuirile furtunii, de toata nepasarea sfarsitului. Sunt slab de toate amagirile si de toate induiosarile. Sunt bun ca privirea unui copil ingenuncheat spre rugaciune. Sunt crud ca razvratirea unui nedreptatit: SUNT OM.

Numai cand se ridica pana la starea civila, omul devine om cu adevarat, actionand potrivit legilor morale, ascultand de ratiune, iar nu de instinct: pana aici, este un ani­mal stupid si marginit, robul poftelor sale.

Adevarata stiinta si adevaratul studiu al omului este omul.

Omul este natura naturii.

Sunt oameni a caror fata este medalia fiintei lor. Si sunt oameni a caror fata este reversul medaliei.

Idealurile se aseamana cu stelele: nu le poti atinge, in schimb te poti orienta.

Omul este cea mai nebună specie. Se închină unui Dumnezeu invizibil şi distruge o Natură vizibilă. Neştiind că această Natură pe care o distruge este acel Dumnezeu la care se închină. © CCC

Omul nu este un cerc cu un singur centru; este o elipsa cu doua focare. Faptele sunt unul, ideile celalalt.

In stare naturala, omul e lup fata de om. (Homo homini lupus) Thomas Hobbes Hobbes considera că starea naturala este o stare de război a tuturor împotriva tuturor. Pentru că oamenii au aceleași nevoi de satisfacut, in timp ce bunurile materiale sunt limitate, pentru că fiecare poate pretinde o superioritate asupra altora, se vor naste în mod necesar conflicte sângeroase, care ar putea pune specia umana in pericol. De aceea, intrarea în societate apare ca fiind necesară. Ganditori precum Thomas Hobbes, John Locke, J.-J. Rousseau au imaginat o stare naturala în care oamenii traiau într-adevar astfel, fara a-si reglementa reciproc comportamentele. Asa cum spunea Hobbes, în acea stare a naturii fiecare se afla într-un razboi continuu cu toti ceilalti (bellum omnium contra omnes): urmându-si propriile interese, oamenii nu tineau în nici un fel seama de interesele celorlalti, omul era lup fata de om (homo homini lupus). In acea stare, individul se simtea în nesiguranta; viata si bunurile îi erau amenintate. De aceea, oamenii au consimtit, desi cu pretul renuntarii la unele din drepturile lor, sa formeze o comunitate care sa-i apere de invazia strainilor ori de nedreptãtile unuia împotriva altuia. Oamenii au acceptat un fel de pact ori contract social, de felul: renunt la dreptul meu de a ma conduce singur si autorizez pe acest om sau grup de oameni sa asigure drepturi si obligatii pentru toti, cu conditia ca fiecare alt om sa faca la fel. Astfel a luat nastere statul. © CCC

Daca ratiunea il formeaza pe om, sentimentul e insa acela care il conduce.

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea prin inimă neagră de codru trecea. Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea, cânta dintr-un fluier de os şi zicea: - Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse mistreţul cu colţi de argint, fioros, ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse copita şi blana şi ochiul sticlos... - Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne, mistreţul acela nu vine pe-aici. Mai bine s-abatem vânatul cu coarne, ori vulpile roşii, ori iepurii mici ... Dar prinţul trecea zâmbitor înainte privea printre arbori atent la culori, lăsând în culcuş căprioara cuminte şi linxul ce râde cu ochi sclipitori. Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte: - Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn mistreţul cu colţi de argint, nu departe: veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!... - Stăpâne, e apa jucând sub copaci, zicea servitorul privindu-l isteţ. Dar el răspundea întorcându-se: - Taci... Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ. Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri: - Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher, mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri: veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!... - Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci, zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ. Dar el răspundea întorcându-se: - Taci... Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ. Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste: - Priviţi unde-şi află odihnă şi loc mistreţul cu colţi de argint, din poveste: veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!... - Stăpâne, e luna lucind prin copaci, zicea servitorul râzând cu dispreţ. Dar el răspunde întorcându-se: - Taci... Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ. Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii cum stă în amurg, la izvor aplecat, veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii îl trase sălbatic prin colbul roşcat. - Ce fiară ciudată mă umple de sânge, oprind vânătoarea mistreţului meu? Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge? Ce veştedă frunză mă bate mereu?... - Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul, chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci. Ascultă cum latră copoii gonindu-l... Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci. Mai bine ia cornul şi sună întruna. Să suni până mor, către cerul senin... Atunci asfinți după creștete luna şi cornul sună, însă foarte puţin.

Omul este singurul animal care refuza sa fie ceea ce este.

Cei mai alesi dintre oameni se lasa condusi in viata de-un ideal nascut din ei insisi: sunt ca orbii, care se lasa purtati de mana de copiii lor.

Omul e mare prin insasi slabiciunea firii sale.

Omul este o fereastra prin care trebuie privita lumea.

Toate fiintele omenesti traiesc cu idealuri si sperante — inalte sau mediocre —, care dau vietii lor un anumit sens.