De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.
(Cântec fără răspuns)
Trei ani! Statisticile, biochimia, propriul meu caz: toate arată că durata dragostei rămâne mereu aceeaşi. Tulburătoare coincidenţă. De ce trei ani şi nu doi sau patru sau şase sute? După mintea mea, asta confirmă existenţa celor trei etape pe care le-au evidenţiat atât de des Stendhal, Barthes şi Barbara Cartland: Pasiune - Tandreţe - Plictiseală, ciclu cu trei faze ce durează, fiecare, un an - triunghi la fel de sacru ca şi Sfânta Treime. În primul an, cumperi mobila, în al doilea an, muţi mobila, în al treilea an, împarţi mobila.
(Dragostea durează trei ani)
Un ţânţar durează o zi, un trandafir trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea trei. Uite-aşa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandreţe şi, în cele din urmă, un an de plictis. În primul an spui: „Dacă mă părăseşti, mă omor". În al doilea an spui: „Dacă mă părăseşti, o să sufăr, dar o să-mi treacă". În al treilea an spui: „Dacă mă părăseşti, desfac o sticlă de şampanie".
(Dragostea durează trei ani)
Dragostea e ca focul; daca n-o intretii, se stinge.
Când iubirea stabilește regulile, dorința de putere nu mai există; acolo unde puterea este cea care domină, iubirea este distrusă. Una este umbra celeilalte.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.