Citate despre Iubire

Prolog Calea-i pieptișă. Eu urc ne-ncetat. Seara-i sublimă. În poartă îți bat. Bat - dar, distantă, tu nici nu tresari Și peste tot nestemate presari. Cine-a dat foc? Oare cine-a-ndrăznit? Turnu-i de Însăși Regina zidit. Orice căluț de pe brâul sculptat Scapără flăcări, ca fermecat. Sus se avântă cupola,-n azur, Joacă-n ferestre văpaia din jur. Dangăt de clopot. Veșmântu-asfințit De primăvară-i acum aurit. Tu m-așteptai ca să vin la apus? Poarta-i deschis-o? Focul l-ai pus? (Volumul ''Versuri despre Preafrumoasa Doamnă'', 28 decembrie 1903) (Traducere de Emil Iordache)

...îl iubesc pe Sorin atît de adînc, atît de cald, aş merge în foc pentru el. Pentru P. (Zaharia Stancu) nici o unghie nu mi-aş da. Dar dacă m-ar chema la el, m-aş duce. Norocul meu e că nu mă cheamă. (Însemnările mele, 1937) În 1936, poeta se căsătoreşte cu inginerul Sorin Ebner. Are ocazia de a ieşi în anii următori din mediul mic-burghez bucureştean, pe şantierele pe care le conduce soţul ei, la Braşov, Zărneşti, Mărgineanca, Petroşani etc., să facă cunoştinţă cu alte medii sociale.

Dragostea e ca focul; daca n-o intretii, se stinge.

Ce e iubirea? Luceafărul de dimineață şi de seară.

Nu poţi fi iubitor şi plin de compasiune fără să-ţi reprimi dorinţele şi interesele imediate. (Înțelepciune străveche, lume modernă) © CCC

Cu siguranta ca a te crede in stare de o mare afectiune este o dovada de mare orgoliu.

M-am gandit ca poate aceasta destramare dulce, aceasta incatusare placuta, pana la durere, aceste aripi care imi cresteau trebuie sa fie ceea ce oamenii mari inteleg prin cuvantul "iubire", si o clipa mi s-a parut ca viata e numai mangaiere, cantec, iubire...

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, mereu fragedă, mereu unduitoare?   De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă ca firul de iarbă ce taie în două luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...   De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare căprui răsărindu-mi peste umăr, trăgând după el un cer de miresme cu nouri subţiri fără umbră?   De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat, care-n loc de sunete goneşte-n jurul inimii mele o herghelie de mânji cu coame rebele?   De ce te-oi fi iubind atâta, iubire, vârtej de-anotimpuri colorând un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger. (Cântec fără răspuns)

In arta, ca si in dragoste, instinctul este de ajuns.

Primele bilețele de dragoste sunt cele pe care ochii le lansează. © CCC

Una dintre cele mai bune poezii de dragoste

Monograma

Motto:

„Cernit voi fi mereu – M-auzi? – singur, dupa tine, în Paradis!”

I.

Brazdelor palmei calea va-nturna

Ca un acar, într-altă parte, soarta.

O clipă Timpul are să consimtă,

Cum altfel, daca oamenii se iubesc.

II.

Port doliu după soare și după anii care vin

Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.

Dacă-i aievea.

Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,

Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,

Acele „crede-mă” și-acele „nu”,

O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,

Cele doua jivine mici, mâinile noastre

Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,

Glastra cu flori în pragul porților,

Și tândarii de mare ce soseau dimpreună

Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,

Anemona care mi-a șezut în palmă

Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.

La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor

Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…

III.

Astfel vorbesc de tine și de mine

Pentru că te iubesc și în iubire știu să intru

Ca o lună plină de oriîncotro

Și pentru micul tău picior în nemăsuratele cearceafuri

Să-mprăștii flori de iasomie –

Și sunt în putere adormită, să suflu și să mi te aduc

Prin sclipitoare treceri și ascunse portice-ale mării

Arbori hipnotizați cu paingi care se-argintează.

Au auzit de tine valurile

Cum mângâi, cum săruți,

Cum spui în șoaptă „CE” și „HEI”,

În jurul gâtului în radă

Mereu noi doi lumina și cu umbra

Mereu tu steluța și eu mereu întunecata corabie

Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul

Și cheiul ud și sclipătul pe vâsle.

Iar sus, în casa cu cârcei de viță,

Cu trandafiri în buchet, cu apa care se racește,

Mereu tu statuia, mereu eu umbra care crește,

Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care-o deschide eu,

Pentru că te iubesc și te iubesc,

MEREU,

Tu ești moneda, eu religia ce-o schimbă.

Atâta noaptea, atâta vuietul din vânt,

Atâta roua din aer, atâta tăcerea,

Marea jur împrejur împărățită

Odaie a văzduhului cu stelele,

Atâta răsuflarea ta nespus de mică

Încât nimica nu mi-a mai rămas

Între cei patru pereți, tavan, dușumea,

Strigăt să-ți fiu, iar glasul meu să mă lovească,

Să-ți fiu mireasma, iară oamenii să turbe,

Căci nemaiîncercatul și de-aiurea adusul

Nu-l rabdă oamenii, și-i încă devreme, m-auzi,

Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,

Să vorbesc de tine și de mine.

IV.

Devreme e încă în lumea aceasta, m-auzi,

Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,

Nici sângele-mi vărsat, nici ascuțitul, m-auzi, cuțit,

Precum berbecul care-aleargă pe cer sălbăticit

Și frânge ramurile stelelor, m-auzi,

Astfel sunt eu, m-auzi,

Și te iubesc mereu, m-auzi,

Te țin și te port și te-nveșmânt, m-auzi,

Unde mă lași, unde te duci și cu cine, m-auzi,

Vă țineți în potop de mână, uzi,

Enormele liane și lavele vulcanilor

Va veni ziua, m-auzi,

Să ne îngroape, iară miile de ani ce vor trece pe urmă, m-auzi,

În luminoase roci ne vor preface, mă auzi,

Asupră-le sticlească nemila, mă auzi,

A oamenilor,

Și-n mii de țăndări să ne azvârle, în ape, una dupa alta, mă auzi,

Amarul meu pietriș îl prenumăr, m-auzi,

Iar timpul e-o mare biserică, m-auzi,

Unde uneori, chipurile, m-auzi,

Ale sfinților

Plâng lacrima adevărată, m-auzi,

Clopotele croiesc în înălțimi, m-auzi,

Adânca trecătoare să trec eu

Așteaptă îngerii cu psalmi de moarte și cu lumânări

Nu mă duc nicăieri, mă auzi,

Amândoi sau niciunul, m-auzi,

Această floare a furtunii și, m-auzi,

A iubirii,

O dată pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,

Nu-i cu putință altfel să-nflorească, mă auzi,

Pe alt pământ, pe altă stea, m-auzi,

Nu mai este țărâna, nu mai este văzduhul

De noi atins același, mă auzi,

Și nici un grădinar n-a norocit într-alte vremi

Dintru atâta crivăț și dintr-atâtea ierni, m-auzi,

Să scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,

În mijlocul mării,

Din singură voința iubirii, mă auzi,

Ivit-am o insulă-ntreagă, m-auzi,

Cu peșteri și stânci submarine și râpi înflorite.

Ascultă, ascultă,

Cine vorbește în ape, cine plânge – auzi?

Cine pe celălalt caută, cine strigă – auzi?

Eu sunt cel care strig, tot eu cel care plâng, mă auzi,

Te iubesc, te iubesc, mă auzi…

(Traducere de Victor Ivanovici)

Am renuntat la marginitul Eu, nemarginindu-ma-n tine.

Iubirea fără un pic de nebunie nu valorează nici cât o sardină! Proverb spaniol © CCC

Iubeste, daca vrei sa fii iubit.

Nici cupele de-argint nu-mi plac, Nici auritele pocale, Ci dintre toate cel mai drag Îmi e căuşul palmei tale. (Vor trece ani)

In iubire, totul se schimba, toate devin insemnate: dintr-un nimic se naste un colos.

Iubirea este iluminarea de fiecare data reinventata, de fiecare data pentru prima data. (Cel foarte smerit) © CCC

Înţelege faptul că dragostea şi reuşitele măreţe implică uneori şi riscuri măreţe.

Dragostea nu priveste cu ochii, ci cu mintea.

Daca iubim cu adevarat, nu trebuie sa dam prea mare importanta faptelor acelora pe care ii iubim. Avem nevoie de ei, singurii care ne pot ajuta sa traim intr-o “atmosfera” de care nu ne putem lipsi.