E-atâta frig în mine, încât îmi zic,
ca o livadă toamna: «Oare n-am visat
c-a fost frumos şi vară, în vreme ce nimic
din toate-acestea nu s-a întâmplat?»
Dar sufletul, întocmai ca livada, e greu
de ramuri frânte, frunze putrede şi spini,
sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu,
ci-aievea dragostea trecu, lăsându-ne străini.
Sau poate şi mai rău: iubirea, ca o floare,
şi-a scuturat petalele pe jos,
şi dorul, fructul ei cel veninos,
se coace-acuma liniştit la soare.
(Toamna)
Vechile iubiri nu parasesc niciodata trupurile care le-au adapostit.
Portretul fiintei iubite trebuie sa poata fi nu numai o imagine inspre care surazi, ci si un oracol pe care il interoghezi.
Ceea ce iubirea a făcut pentru mine, nu voi putea niciodată să răsplătesc.
© CCC