Citate de Blaise Pascal

Un portret poarta absenta si prezenta, placere si neplacere. Realitatea exclude absenta si neplacerea. (Cugetari) © CCC

Nu aici se afla tara adevarului, ea rataceste necunoscuta printre oameni.

Ultima interventie a ratiunii este aceea de a cunoaste ca exista o infinitate de lucruri ce o depasesc.

A te micsora vorbind cu umilinta despre tine nu-i oare o prefacatorie a vanitatii? Bine este sa nu vorbesti despre tine. Dar aceasta omul n-o poate face decat daca are siguranta ca cel putin altii vor sti sa vorbeasca despre el.

Doua excese: a exclude ratiunea, a nu admite decat ratiunea.

In dragoste, o simpla tacere spune mai mult decat vorbele. E bine ca ele sa fie interzise, exista o elocventa a tacerii mai impresionanta decat limbajul insusi. Ce convingator e indragostitul cand nu poate vorbi si cat spirit dovedeste el!

Pasiunii de a ne distinge ii datoram tot ce omenirea are mai bun si mai rau; virtutile si viciile, cunostintele si erorile, cuceritorii si filosofii.

A nu-ti pasa de filosofie inseamna a filosofa cu adevarat. (Cugetari) Blaise Pascal Intrucat filosofia este o activitate critica pentru care nimic nu vine de la sine, se poate pune ea însăși, de asemenea, sub semnul întrebării. Este singura disciplina care se ia pe sine însăși drept obiect.

Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. (Cugetari) Blaise Pascal Se regăsește în această frază tema pascaliană a condiției modeste a omului, fragil ca o trestie pentru că este muritor (fragilitatea menținerii lui în mijlocul atâtor împrejurări ostile) și a măreției omului pentru că dispune de rațiune. “Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. Pentru a-l zdrobi, nu e nevoie ca întregul univers să se înarmeze: un abur, o picătură de apă ajunge să-l ucidă. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare și ce avantaj are universul asupra lui, dar universul nu știe nimic. Așadar, toată demnitatea noastră își are temeiul în gândire. De aceasta trebuie să ținem noi, iar nu de întinderea și durata cărora nu le-am putea face față. Să ne străduim deci să gândim curat: iată principiul moralei.” Ce poate fi mai vulnerabil decât un om? Locuitor efemer al unei planete pierdute într-un colț al universului, existența sa nu este decât un scurt moment între naștere și moarte. Puterea sa este neglijabilă: o lovitură greșită, o simplă adiere otravită, este suficientă pentru a-l ucide. Chiar și rațiunea care este mândria sa nu-l poate salva: nu știe nici de unde vine, nici unde se duce și cade din incertitudine în eroare, fără un punct fix care să-l sprijine. Și totuși, nu este oare tocmai această clarviziune, această conștientizare a propriei sale stări mizerabile, cea care îl ridică imediat deasupra restului Creației? Căci, chiar dacă „universul l-ar zdrobi”, observă Pascal, „omul ar fi totuși mai nobil decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare, iar universul nu știe nimic despre avantajul pe care îl are asupra lui.” Conștiința inversează astfel ordinea valorilor: pentru că este înzestrat cu gândire, omul este investit cu o grandoare paradoxală, născută din înțelegerea propriei insignifianțe. De ce să căutăm demnitatea umană într-o contradicție? Ideea devine mai clară dacă ne referim la religia creștină, pe care o apără Pascal. Măreția omului provine din originea sa divină, iar mizeria sa din păcatul originar. A ne îndrepta către prima ar fi o sursă de mândrie, iar a ne întrista pentru cea de-a doua ar fi un motiv de disperare. Dar iubirea lui Iisus Hristos, întruchiparea sublimă a lui Dumnezeu în mizeria umană, ne permite să ne recunoaștem pe noi înșine și să dorim să fim ca El. Întreaga demnitate umană constă în gândire. Gândirea şi conştiinţa de sine, iată măreţia omului capabil să cuprindă lumea întreagă cu înţelegerea sa: “Demnitatea nu trebuie sa mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. Stăpânind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În întindere, universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată; prin gândire, eu îl cuprind.” La două secole după Pascal, filosoful german Friedrich Nietzsche va ironiza și el mândria umană. Dar, căutând măreția umană, odată ce pretențiile acesteia sunt înlăturate, ajunge la o concluzie complet diferită: “Zici „Eu" şi te făleşti cu-acest cuvânt. Însă există ceva şi mai mare — în care tu nu vrei să crezi: e corpul tău şi raţiunea lui cea mare: iar ea nu spune Eu, însă se poartă ca un Eu.” © CCC

Cand fiecare privim lucrurile sub alte aspecte si cu alti ochi, nu putem sa le gasim toti la fel.

Falsa modestie este ultimul rafinament al vanitatii.

Cel mai bun mijloc pentru a fi inselat este sa te crezi mai destept decat altii.

Acela care iubeste pe cineva datorita frumusetii lui, il iubeste oare? Nu, caci varsatul de vant, care va distruge frumusetea, fara a distruge persoana, il va face pe acesta sa nu o mai iubeasca. Si daca sunt iubit pentru mintea, pentru memoria mea, sunt oare eu iubit? Nu, caci imi pot pierde aceste calitati, fara a ma pierde pe mine insumi.

Imaginatia...ea face frumusetea, justitia si fericirea, care sunt totul in lume…Cine imparte reputatie? Cine ofera respect si veneratie persoanelor, operelor, celor mari, daca nu imaginatia? Cat de neindestulatoare sunt toate bucuriile pamantului fara asentimentul ei.

Cine vrea sa dovedeasca prea multe, nu dovedeste nimic.

Numai eroii de roman au obiceiul sa ascunda ceea ce este in avantajul lor; in lumea reala ne grabim sa spunem tot ce ne face cinste, ba chiar si cate ceva pe deasupra.

In conversatie, nu aduce vorba la tot pasul, cu rost sau fara rost, de ispravile si intamplarile tale; caci placerea ce o ai tu de a povesti nu o au si cei dimprejur de a te asculta.

In elocinta trebuie sa existe si elementul agreabil si elementul real; dar e necesar ca elementul agreabil sa fie el insusi bazat pe real (adevar).

Consolatio mediocritas: orice fir de nisip se crede pe sine insusi o samanta de margaritar far-de noroc.

Functia suprema a ratiunii este sa arate omului ca unele lucruri sunt dincolo de ratiune.