Citate de Lucian Blaga

Dupa ce apune soarele, orice licurici crede ca el ii e loctiitorul...

In clasica comparatie a vietii cu o corabie pe mare, s-a trecut cu vederea tocmai partea cea mai subtila; o co­rabie invinge mai usor valurile daca poarta o greutate — asa si viata: greutatile ce le purtam ne fac mai sigura lupta impotriva valurilor intamplarii.

Unii isi analizeaza cu atata staruinta slabiciunile, incat ajung sa le dea alt nume...

Ceea ce istoria nu uita devine legenda. Ceea ce istoria uita devine istoriografie.

Daca tu insuti ai un fond, atunci lumea intreaga castiga pentru tine un fond.

Lumea din preajma, lumea in totalitatea ei, e ca o veste cu totul improbabila, care totusi se confirma.

Aforismul. Cand formulezi un aforism, trebuie sa-l aduci in situatia de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie sa fie ceva canonic incheiat, ca Biblia.

Spiritul este prin natura sa intolerant. Materia, viata, istoria - sunt dascalii care-l initiaza in doctrina tolerantei.

In orice mare cultura pietrele de hotar sunt poetii si filozofii.

Propaganda in favoarea unui adevar degradeaza adevarul.

Cand cauti comori, nu sapi in nori, ci in pamant.

Orice aforism trebuie sa fie astfel formulat incat sa spuna mai mult decat spune.

Nu pot sa fiu si sa nu fiu in acelasi timp, sa simt si sa nu simt.

Un ganditor care nu are mereu sentimentul ca dibuie poate fi un bun operator matematic sau avocat, dar nu un ganditor.

Scriu altfel decât vorbesc, vorbesc altfel decât gândesc, gândesc altfel decât ar trebui să gândesc și tot așa până în adâncurile beznei. © CCC

Schele si nimic altceva: principiile sunt schelele cu ajutorul carora se cladeste un caracter. Cand caracterul e format, schelele se pot darama. De altfel, ati remarcat, desigur, ca numai adolescentii fac caz de “principii”.

Poetul - un donator de sange la spitalul cuvintelor.

Cu-o mare de îndemnuri şi oarbe năzuinţi în mine mă-nchin luminii voastre, stelelor, şi flăcări de-adorare   îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă. Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută cu buze reci de gheaţă trupul. Şi-nmărmurit vă-ntreb: spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri? Pribeag cum sunt, mă simt azi cel mai singuratic suflet, şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu – unde. Un singur gând mi-e rază şi putere: o, stelelor, nici voi n-aveţi în drumul vostru nicio ţintă, dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea. (Stelelor)

Din vârf de munţi amurgul suflă cu buze roşii în spuza unor nori şi-ațâță jăraticul ascuns sub valul lor subţire de cenuşă.   O rază ce vine goană din apus şi-adună aripile şi se lasă tremurând pe-o frunză: dar prea e grea povara - şi frunza cade.   O, sufletul! Să mi-l ascund mai bine-n piept şi mai adânc, să nu-l ajungă nici o rază de lumină: s-ar prăbuşi.   E toamnă. (Amurg de toamnă)

Instinctele noastre formeaza capitalul cu care Natura ne crediteaza si pe care tot ei trebuie sa i-l restituim. Platiti-va datoriile la timp si nu aduceti Natura in situatia de a pune sechestru pe tot ce aveti.