Munca ii e prielnica omului. Il scoate din propria-i viata, ii intoarce privirile de la sine, il impiedica sa-l cerceteze pe acel altul care-i el si care-i face ingrozitoare singuratatea. E un leac al eticii si al esteticii. Munca mai are nepretuitul dar de a ne mangaia desertaciunea, de a amagi neputinta si de a ne insufla speranta intr-o intamplare fericita. Ne inchipuim ca prin ea ne inraurim soarta. Pentru ca nu pricepem legaturile firesti, care ne inlantuie propria sfortare de mecanica universala, ni se pare ca sfortarea aceasta e indreptata spre al nostru folos, impotriva restului. Munca ne da iluzia vointei, a fortei si a independentei. Ne indumnezeieste in ochii proprii. Face din noi, sub propria-ne privire, eroi, genii, demoni, demiurgi, zei, Dumnezeu.
Daca odihna nu este si ea oarecum munca, atunci devine numai plictiseala.
Unii nu judeca pentru ca invata; altii judeca ca sa nu mai invete.
E ciudat cum se pot gandi oamenii la moarte cand e atat de facut in viata... Nu te odihnesti niciodata pentru munca ce ai facut-o, ci pentru aceea ce o vei face.
E atata bucurie in viata activa, in exercitiile intense ce ne fac sa simtim ca traim din plin! Pana si moartea ne pare atunci o intamplare, poate glorioasa, sau numai neasteptata, pe care declinul n-a precedat-o.
Sfanta munca e aceea
ce rasplata-n ea-si gaseste.
Orice lucru ai face, fa-l cat poti mai bine.
Fiecare are un drum pe care poate fi condus, dar nu i se poate crea un alt drum decat acela pe care e chemat sa mearga.
O singura experienta capata tot mai multa valoare pentru mine; totul depinde de munca. Ei i se datoreaza tot, si ea este marele indrumator al vietii.