O mamă își iubește copiii necondiționat. Oricum i-ar greși, ea va continua să-i iubească.
© CCC
Dragostea unei mame este o binecuvântare
Indiferent pe unde rătăcești.
Păstreaz-o cât timp o ai,
Îți va fi dor de ea când nu va mai fi.
(Cenușa Angelei)
© CCC
Iubește-o ca în copilărie,
Când e plăpândă, bătrână și căruntă.
Căci nu vei pierde niciodată dragostea unei mame
Până când va fi îngropată sub lut.
(Cenușa Angelei)
© CCC
Sunt mai multe flori
Pentru mama, în inima mea,
Decât în toate livezile;
Mai multe mierle vesele
Pentru mama, în inima mea,
Decât în întreaga lume.
Și mult mai multe sărutări
Pentru mama, în inima mea,
Decât s-ar putea da.
(Sunt mai multe flori)
© CCC
Mama ei fusese totdeauna aşa cum era acum, stâlp de putere, izvor de înţelepciune, singura fiinţă care avea răspuns la toate.
(Pe aripile vântului)
Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?
Ţie cu supunere mă-nchin!
Mica-ţi casă, seara de aramă,
Lumineze-o paşnic şi senin.
Mi se scrie că eşti tulburată,
Că ţi-i dor de mine ne-ncetat,
Că ades baţi drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.
În albastre seri ţi se năzare –
Gând pustiu, ce lacrimei dă val –
Că la crîşmă, într-o-ncăierare,
Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.
Mamă, nu-i nimic! Delirul fură
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd;
Nu-s beţiv chiar în aşa măsură,
Ca pierind, să nu te mai revăd.
Ca-n trecut mi-i inima duioasă,
Am un vis, un vis pe care-l storc:
Să mă smulg din dorul ce m-apasă
Şi la noi acasă să mă-ntorc.
Eu voi reveni pe când răsfaţă,
Pomii-n floare, satul meu tăcut.
Dar să nu mă scoli de dimineaţă,
Cum opt ani în urmă ai făcut.
Nu trezi deşertăciunea crudă,
Nici regretul că mă risipesc.
Prea devreme, pierdere şi trudă,
Mi-a fost dat trăind să pătimesc.
Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe,
Numai tu dai vieţii mele rost.
Fie-ţi deci neliniştea uitată,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.
(Scrisoare mamei)
(Traducere George Lesnea)
Imi plac aceste clipe furate ale diminetii cand casa este cufundata in liniste, iar eu, singura treaza, stau la masa in fata cestii mele de cafea, in timp ce primele raze de soare lumineaza biblioteca. Imi ridic privirea si intalnesc zambetul tuturor celor pe care ii iubesc. Fotografiile lor ma privesc, imi zambesc. Ei sunt martorii tacuti ai zilelor fericite cand tu erai acolo, in viata, si multumita alaturi de noi.
Pentru o clipa, ma surprind cu speranta de a-ti auzi pasii, ca usa sa se deschida, ca tu sa apari, dar nu e decat liniste, tu nu vei veni, tu nu vei mai veni si aceasta evidenta imi strapunge inima. Vorbesc cu tine si sper in zadar; nu ma pot vindeca de absenta ta, mama; nu pot, nu pot. Ne-am iubit atat de mult…
(Mama…)
© CCC