Este imposibil să scriem istoria antică pentru că nu avem suficiente surse și este imposibil să scriem istoria modernă pentru că avem prea multe.
(Clio, 1909)
© CCC
Va fi neplăcut, zice Dumnezeu, dacă nu vor mai fi acești francezi. Sunt lucruri pe care le fac, nu va mai fi nimeni care să le înțeleagă.
(Misterul Sfinţilor Inocenţi)
“Viețile poporului francez au fost plantate, dezrădăcinate și replantate de-a lungul istoriei. Cuceritorii romani au lăsat francezilor un sentiment de fast și grandoare, precum și o afinitate pentru control și organizare birocratică. Romanii au introdus conceptele de centralizare și birocrație complexă care au prins rădăcini în inimile și mințile franceze. Conceptul actual de grandoare al Franței a fost pentru prima dată îndreptat asupra poporului francez în timpul lui Ludovic al XIV-lea. Din această epocă epică a apărut ideea că francezii erau gardieni ai valorilor universale prețuite și că țara lor era un far pentru întreaga lume. Francezii se vedeau favorizați, posesori de idei și valori râvnite și prețuite de restul omenirii. După cum se spune, poetul francez Charles Peguy a scris: „Ce neplăcut va fi, zice Dumnezeu, dacă nu vor mai fi francezii.”.”
(Martin J. Gannon, Rajnandini Pillai – Understanding Global Cultures / Înțelegerea culturilor globale)
© CCC
Femeile minunate din viata mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevarat si care-au raspuns cu dragoste dragostei mele, au fost intr-un fel necorporale, au fost bucurie pura, nevroza pura, experienta pura. Senzualitatea, uneori dusa pana foarte departe, nu a fost decat un ingredient intr-o aventura complexa si epuizanta a mintii.
Asadar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decat sa ma decupeze-n diapozidve subtiri. In momente diferite, dupa ele, am personalitati diferite. Interiorul nostru nu e insa un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, in cele din urma, cautarea mea de sine. Exist pentru ca ma caut pe mine insumi. Nu ma caut ca sa ma gasesc; faptul ca ma caut pe mine insumi este semnul ca deja m-am gasit.
Și tu (fiul meu), Brutus?
Et tu (mi fili), Brute?
Citatul apare în Actul 3, Scena 1, a piesei lui William Shakespeare, Iulius Caesar, unde este rostit de dictatorul roman Iulius Caesar, în momentul asasinarii sale, către prietenul său Marcus Junius Brutus, la recunoașterea acestuia drept unul dintre asasini.
Se spune că primele apariții cunoscute ale frazei se află în două piese elisabetane anterioare; Henric al VI-lea, partea 3 de Shakespeare și o piesă chiar anterioară, Caesar Interfectus, de Richard Edes.
Expresia este adesea folosită pentru a semnifica o trădare neașteptată a unui prieten.
Nu există nicio dovadă că personajul istoric Cezar a rostit aceste cuvinte. Deși ultimele cuvinte ale lui Cezar nu sunt cunoscute cu certitudine, istoricul roman Suetonius, la un secol și jumătate după incident, susține că Cezar nu a spus nimic când a murit, dar că alții au raportat că ultimele cuvinte ale lui Cezar au fost expresia greacă Kai su, teknon care înseamnă „și tu, copile” sau „și tu, tinere” pentru Brutus.