„Cine intră ne face onoare, cine nu intră ne face plăcere.“ – inscripţie la intrarea în redacţia ziarului „Curentul“.
În fragede cânturi cereşti – o melodie,
Abia de s-aude – cânt de ciocârlie,
Prima albă floare iată că învie,
Ghioceii străluce în perdea aurie.
Eu:
E prea devreme, floricico, prea devreme
Nordul răsuflă încă ger,
Albe zăpezi din munţi aşteaptă vreme,
Dumbrava e udă până la cer.
Abia de-i miji luminiţa aurie,
Să te-ascunzi sub poala mamei-pădure,
Când dinţii de chiciură târzie
Sau perla rece de rouă, viaţa vor să-ţi fure.
Floricica:
Viaţa noastră-i trai de fluturi,
Trează-n în zori, seara te scuturi;
E mai bună clipa – una în Prier,
Decât multe-n toamnă-n ger.
Pentru Domnul strângi pomană,
Daruri, la prieteni sau iubită,
Din floarea mea tu fă cunună,
Cunună pe cunună împletită.
Eu:
În neruşinata iarbă, în sălbatica pădure
Ai crescut tu floare dragă!
Cu o strălucire slabă şi de stat micuţă tare,
Cine-ţi dă mândrie, fală?
N-ai culorile din zori,
Nici baticul de tulipă,
Nici rochiţele de crin,
Nici roza pictată-n sân.
Te voi împleti-n cunună;
Dar încredere, de unde-atâta!
Prietenii şi cu iubita
Te primesc cu drag în mână?
Floricica:
Prietenii mă culeg de cu seară,
Înger vestitor de primăvară;
Prietenia n-are strălucire multă
La umbră mai bine-ascultă.
Demnă de ce-i mânuţa fetei
Spune-mi, divină Maria!
Pentru primul mugur-tulei,
Capăt prima… ah! doar întâia
Lacrimă.
(Poezii, vol. I – Balade și romanţe)
Îngeri, dis-de-dimineață,
Plini de Rouă, îi dau zor,
Aplecați, culeg, râd, zboarã –
Mugurii sunt oare-ai lor?
Îngeri, în amiaza mare,
Prin nisipuri, rotofei,
Tot culeg și-oftând ei zboară –
Flori uscate duc cu ei.
(Îngeri, dis-de-dimineață)
Traducere Nicolae Zăinescu
„Limba noastră-i o comoară
în adâncuri înfundată,
un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată…”,
spusese acum aproape o sută de ani poetul Alexei Mateevici despre limba noastră. Limba română ne-a însoţit de-a lungul istoriei. Pentru ea s-a suferit, pentru ea s-a murit.
Un călător italian, Antonio Bonfini (1434-1503, secretar al regelui Matei Corvin), ajuns la curtea lui Ştefan cel Mare, va rămâne impresionat de lupta dusă de oştenii marelui voievod pentru limba română:
„Sub valuri de barbari, valahii lui Ştefan cel Mare îşi apără limba valahă (română) şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea vieţii lor, cât pentru limba lor valahă (română)”.
„[…] limba romană, ca să nu [şi-]o părăsească nicidecum, [românii] se împotrivesc cu atâta stăruinţă [năvălitorilor], încât îi vezi că luptă, nu atât pentru păstrarea vieţii, cât a limbii.“
În această parte a lumii, limba a avut cel mai mult de pătimit. Ea a fost, odată cu vorbitorii ei, trasă pe roată, suită pe ruguri, a căzut rănită pe câmpurile de luptă, a fost prizonieră în temniţe grele, a fost deportată în gheţurile siberiene, a fost pusă la zid, s-a tras în ea din arcuri şi din mitraliere, a fost bătută în cuie pe răstignirile veacurilor…
Dar ea a înviat de fiecare dată ca Iisus.
Şi nu ne-a părăsit.
Să-i fim recunoscători pentru că a fost cu noi de-a lung de milenii, pentru că ne-a însoţit la bine şi la greu, pentru că ne-a ajutat să dăm rost bucuriilor şi durerilor, dorurilor şi nădejdilor noastre şi, totodată, să le mulţumim părinţilor, bunicilor, străbunicilor şi răstrăbunicilor pentru că au făcut totul ca tezaurul ei să ajungă până la noi întreg.
Limba este un atribut al statalităţii. Ca şi imnul. Ca şi drapelul. Ca şi stema.
Ea trebuie cinstită, vorbind-o frumos.
Ea trebuie ocrotită, vorbind-o corect.
Este omagiul pe care i-l putem aduce zilnic,
Limbii noastre româneşti.
Să ne facem datoria de fii ai Limbii Române şi să împlinim testamentul bătrânului poet Ienăchiţă Văcărescu, cel care acum mai bine de două sute de ani ni s-a adresat cu multă încredere fiecăruia dintre noi.
Urmaşilor mei Văcăreşti,
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Şi a patriei cinstire.
(Fii ai limbii române, Nicolae Dabija)
Dacă arta trebuie să intre într-o comuniune cu Natura, ca să îi exprime principiile, trebuie să îi urmeze, însă, şi exemplul acţiunii. Materia trebuie să îşi continue viaţa şi după ce au intervenit mâinile sculptorului. Rolul plastic pe care materia îl îndeplineşte în mod firesc, trebuie încontinuu descoperit şi păstrat. A-i da un alt sens decât acela pentru care este menită de la Natură, înseamnă a o ucide. (…)
Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.(…)
Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă… Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte…
Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.
Când cineva îmi laudă libidinos o operă de artă nu o mai pot aprecia. Mi se pare că nu se poate aprecia o operă decât simpatizând-o. Lauda, critica ieftină și vulgară, dezgolirile nepricepute ale erudiților mi-o îndepărtează. Dușmănesc întotdeauna o pânză în fața căreia au exclamat alături de mine douăzeci de vizitatori: – Admirabil… Formidabil… Sublim!…
Au mânjit-o. Comentariile și aprecierile m-au silit să reacționez involuntar. Încerc să nu mă arăt emoționat. Ceea ce dovedește pentru ceilalți că n-am gust artistic. În muzee, cu grupul, nu găsesc reculegerea necesară inițierii. Ci numai o dezgustătoare vulgaritate. Un simptom al democratizării.
(Itinerar italian)
Urăsc înțelepții pentru că sunt comozi, fricoși și rezervați. Iubesc mult mai mult pe oamenii dominați de mari pasiuni care îi devoră până la moarte, decât egalitatea de dispoziție a înțelepților, ce îi face insensibili atât la plăcere, cât și la durere. Înțeleptul nu cunoaște tragicul pasiunii, nu cunoaște frica de moarte, precum nu cunoaște avântul și riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibreazã, este rece și înghețat. De aceea vorbește în maxime și dă sfaturi. Alura lui de transcendență și superioritate îl face incapabil de tragedii, de dramatism infinit sau de exaltare eroică. Înțeleptul nu trăiește nimic și nu simte nimic, nu dorește și nu așteaptã nimic (…).
Existența de înțelept este sterilă și goală, fiindcă este complet lipsită de elemente contradictorii, de antinomii și deznădejdi, fiindcă nu cunoaște tragismul marilor pasiuni. Sunt infinit mai fecunde acele existențe care, trăgând toate consecințele, nu încetează de a se contrazice, nu încetează a fi devorate de contradicții organice și insurmontabile. Resemnarea înțeleptului răsare dintr-un gol interior, iar nu dintr-un foc lăuntric. Prefer să mor de un foc interior decât de vidul și resemnarea înțeleptului.
(Pe culmile disperării)
Mi-am împrăștiat singurătatea pe caldarâmul străzii și nimeni nu înțelege de ce o fac. De ce-aș fi singur? se întreabă toți – ca și cum singurătatea ar fi o stare de lucruri inacceptabilă. Oamenii înțeleg, sigur că înțeleg ce este singurătatea, dar nu sunt în stare s-o înțeleagă decât pe a lor. Fiecare pe-a lui. Nu, oameni buni! A fi singur înseamnă a sta de vorbă cu tine însuți, a plânge cu tine însuți, a râde cu tine însuți, a fi, fericit sau nefericit, cu tine însuți. Ieri a fost o zi, astăzi este o zi, mâine va fi o zi – toate la fel.
(Fresce interioare)
Doamne, ai deschis atâtea drumuri în noaptea mea, încât nu mai știu pe care s-o apuc.
(Fresce interioare)
Cum de pot purta de atâtea ori zâmbetul pe față, când în mine e atâta pustiu? Oare care-i adevărul?
(Fresce interioare)