Dacă arta trebuie să intre într-o comuniune cu Natura, ca să îi exprime principiile, trebuie să îi urmeze, însă, şi exemplul acţiunii. Materia trebuie să îşi continue viaţa şi după ce au intervenit mâinile sculptorului. Rolul plastic pe care materia îl îndeplineşte în mod firesc, trebuie încontinuu descoperit şi păstrat. A-i da un alt sens decât acela pentru care este menită de la Natură, înseamnă a o ucide. (…)
Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.(…)
Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă… Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte…
Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.
Când cineva îmi laudă libidinos o operă de artă nu o mai pot aprecia. Mi se pare că nu se poate aprecia o operă decât simpatizând-o. Lauda, critica ieftină și vulgară, dezgolirile nepricepute ale erudiților mi-o îndepărtează. Dușmănesc întotdeauna o pânză în fața căreia au exclamat alături de mine douăzeci de vizitatori: – Admirabil… Formidabil… Sublim!…
Au mânjit-o. Comentariile și aprecierile m-au silit să reacționez involuntar. Încerc să nu mă arăt emoționat. Ceea ce dovedește pentru ceilalți că n-am gust artistic. În muzee, cu grupul, nu găsesc reculegerea necesară inițierii. Ci numai o dezgustătoare vulgaritate. Un simptom al democratizării.
(Itinerar italian)
Urăsc înțelepții pentru că sunt comozi, fricoși și rezervați. Iubesc mult mai mult pe oamenii dominați de mari pasiuni care îi devoră până la moarte, decât egalitatea de dispoziție a înțelepților, ce îi face insensibili atât la plăcere, cât și la durere. Înțeleptul nu cunoaște tragicul pasiunii, nu cunoaște frica de moarte, precum nu cunoaște avântul și riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibreazã, este rece și înghețat. De aceea vorbește în maxime și dă sfaturi. Alura lui de transcendență și superioritate îl face incapabil de tragedii, de dramatism infinit sau de exaltare eroică. Înțeleptul nu trăiește nimic și nu simte nimic, nu dorește și nu așteaptã nimic (…).
Existența de înțelept este sterilă și goală, fiindcă este complet lipsită de elemente contradictorii, de antinomii și deznădejdi, fiindcă nu cunoaște tragismul marilor pasiuni. Sunt infinit mai fecunde acele existențe care, trăgând toate consecințele, nu încetează de a se contrazice, nu încetează a fi devorate de contradicții organice și insurmontabile. Resemnarea înțeleptului răsare dintr-un gol interior, iar nu dintr-un foc lăuntric. Prefer să mor de un foc interior decât de vidul și resemnarea înțeleptului.
(Pe culmile disperării)
Mi-am împrăștiat singurătatea pe caldarâmul străzii și nimeni nu înțelege de ce o fac. De ce-aș fi singur? se întreabă toți – ca și cum singurătatea ar fi o stare de lucruri inacceptabilă. Oamenii înțeleg, sigur că înțeleg ce este singurătatea, dar nu sunt în stare s-o înțeleagă decât pe a lor. Fiecare pe-a lui. Nu, oameni buni! A fi singur înseamnă a sta de vorbă cu tine însuți, a plânge cu tine însuți, a râde cu tine însuți, a fi, fericit sau nefericit, cu tine însuți. Ieri a fost o zi, astăzi este o zi, mâine va fi o zi – toate la fel.
(Fresce interioare)
Doamne, ai deschis atâtea drumuri în noaptea mea, încât nu mai știu pe care s-o apuc.
(Fresce interioare)
Cum de pot purta de atâtea ori zâmbetul pe față, când în mine e atâta pustiu? Oare care-i adevărul?
(Fresce interioare)
Ce folos că ne bucurăm de fiecare clipă a vieții, dacă ne chinuiesc amintirile?
(Fresce interioare)
Mirajul copilăriei – un clișeu vechi, pe care-l derulăm, destul de șters și uzat, dar care ne produce atâta încântare! O, de ce nu mai putem privi lumea cu ochii de atunci?
(Fresce interioare)
Oare amintirile nu constituie pentru noi o a doua viață, trăită mai intens decât cea reală?
(Fresce interioare)