Tocmai acum, tocmai acum
când o iubesc cel mai mult,
tocmai acum am mințit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea ține cel mai mult la mine,
tocmai acum am umbrit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea se gândește la mine,
fluier a pagubă.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea e cea mai frumoasă de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când îi simt grația
străbătând toate zidurile orașului,
surzesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când simt că ei îi este dor de mine,
îmi jignesc prietenii
nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea își calcă de drag de mine
rochia în carouri,
eu stau și curăț lănci cu benzină
ca să le azvârl în animale și în vulturi.
Tocmai acum, tocmai acum
când ar fi trebuit să fiu
cuprins de o tandră alergare,
mă prelungesc în vis
de frica de a fi fericit.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea iradiază de lumina inimii ei,
citesc despre toate novele
și toate stelele explodate
și mă lungesc cât cea mai lungă stradă din oraș
și mă asfaltez
și mă îmbrac în ninsoare și gheață,
mai ales în gheață,
mai ales în gheață, mai ales în gheață,
ca ea, scumpa și divina de ea
trecând să alunece
și să cadă și să-și rănească glezna,
pe care, doamne,
de atâta vreme nu i-am mai sărutat-o.
La urma urmei,
cine are curajul să sărute o gleznă
dacă ea nu șchioapătă?!
(Ea)
Fiecare trebuie să urce o dată pe Fuji-san, dar numai un nebun ar urca de două ori.
Proverb japonez
De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme.
(Dezâmblânzirea)
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.
(Cântec fără răspuns)
„Cine intră ne face onoare, cine nu intră ne face plăcere.“ – inscripţie la intrarea în redacţia ziarului „Curentul“.
În fragede cânturi cereşti – o melodie,
Abia de s-aude – cânt de ciocârlie,
Prima albă floare iată că învie,
Ghioceii străluce în perdea aurie.
Eu:
E prea devreme, floricico, prea devreme
Nordul răsuflă încă ger,
Albe zăpezi din munţi aşteaptă vreme,
Dumbrava e udă până la cer.
Abia de-i miji luminiţa aurie,
Să te-ascunzi sub poala mamei-pădure,
Când dinţii de chiciură târzie
Sau perla rece de rouă, viaţa vor să-ţi fure.
Floricica:
Viaţa noastră-i trai de fluturi,
Trează-n în zori, seara te scuturi;
E mai bună clipa – una în Prier,
Decât multe-n toamnă-n ger.
Pentru Domnul strângi pomană,
Daruri, la prieteni sau iubită,
Din floarea mea tu fă cunună,
Cunună pe cunună împletită.
Eu:
În neruşinata iarbă, în sălbatica pădure
Ai crescut tu floare dragă!
Cu o strălucire slabă şi de stat micuţă tare,
Cine-ţi dă mândrie, fală?
N-ai culorile din zori,
Nici baticul de tulipă,
Nici rochiţele de crin,
Nici roza pictată-n sân.
Te voi împleti-n cunună;
Dar încredere, de unde-atâta!
Prietenii şi cu iubita
Te primesc cu drag în mână?
Floricica:
Prietenii mă culeg de cu seară,
Înger vestitor de primăvară;
Prietenia n-are strălucire multă
La umbră mai bine-ascultă.
Demnă de ce-i mânuţa fetei
Spune-mi, divină Maria!
Pentru primul mugur-tulei,
Capăt prima… ah! doar întâia
Lacrimă.
(Poezii, vol. I – Balade și romanţe)
Îngeri, dis-de-dimineață,
Plini de Rouă, îi dau zor,
Aplecați, culeg, râd, zboarã –
Mugurii sunt oare-ai lor?
Îngeri, în amiaza mare,
Prin nisipuri, rotofei,
Tot culeg și-oftând ei zboară –
Flori uscate duc cu ei.
(Îngeri, dis-de-dimineață)
Traducere Nicolae Zăinescu
„Limba noastră-i o comoară
în adâncuri înfundată,
un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată…”,
spusese acum aproape o sută de ani poetul Alexei Mateevici despre limba noastră. Limba română ne-a însoţit de-a lungul istoriei. Pentru ea s-a suferit, pentru ea s-a murit.
Un călător italian, Antonio Bonfini (1434-1503, secretar al regelui Matei Corvin), ajuns la curtea lui Ştefan cel Mare, va rămâne impresionat de lupta dusă de oştenii marelui voievod pentru limba română:
„Sub valuri de barbari, valahii lui Ştefan cel Mare îşi apără limba valahă (română) şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea vieţii lor, cât pentru limba lor valahă (română)”.
„[…] limba romană, ca să nu [şi-]o părăsească nicidecum, [românii] se împotrivesc cu atâta stăruinţă [năvălitorilor], încât îi vezi că luptă, nu atât pentru păstrarea vieţii, cât a limbii.“
În această parte a lumii, limba a avut cel mai mult de pătimit. Ea a fost, odată cu vorbitorii ei, trasă pe roată, suită pe ruguri, a căzut rănită pe câmpurile de luptă, a fost prizonieră în temniţe grele, a fost deportată în gheţurile siberiene, a fost pusă la zid, s-a tras în ea din arcuri şi din mitraliere, a fost bătută în cuie pe răstignirile veacurilor…
Dar ea a înviat de fiecare dată ca Iisus.
Şi nu ne-a părăsit.
Să-i fim recunoscători pentru că a fost cu noi de-a lung de milenii, pentru că ne-a însoţit la bine şi la greu, pentru că ne-a ajutat să dăm rost bucuriilor şi durerilor, dorurilor şi nădejdilor noastre şi, totodată, să le mulţumim părinţilor, bunicilor, străbunicilor şi răstrăbunicilor pentru că au făcut totul ca tezaurul ei să ajungă până la noi întreg.
Limba este un atribut al statalităţii. Ca şi imnul. Ca şi drapelul. Ca şi stema.
Ea trebuie cinstită, vorbind-o frumos.
Ea trebuie ocrotită, vorbind-o corect.
Este omagiul pe care i-l putem aduce zilnic,
Limbii noastre româneşti.
Să ne facem datoria de fii ai Limbii Române şi să împlinim testamentul bătrânului poet Ienăchiţă Văcărescu, cel care acum mai bine de două sute de ani ni s-a adresat cu multă încredere fiecăruia dintre noi.
Urmaşilor mei Văcăreşti,
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Şi a patriei cinstire.
(Fii ai limbii române, Nicolae Dabija)